Sensul anagogic al durerii

Ce-aş fi fost dacă n-ar fi existat durerea în viaţa mea?

Constant sunt întrebat de ce stăruiesc în a mă preocupa de durere. Cei care-mi spun asta preferă să se ţină cât mai departe de ea. Oare putem păstra distanţă faţă de durere? Dacă Tatăl Ceresc simte durerea pricinuită de fii Săi zilnic, cum putem noi oamenii gândi că am putea-o ignora? Neascultatea l-a dus pe om la durere – naşterea a devenit durere, vieţuirea a devenit durere şi moartea cu durere se întâmpină. Chiar Fecioara Maria, cea ocolită de durerile naşterii, a fost sfâşiată de durerea Răstignirii Fiului Ei. Hristos Însuşi a cunoscut durerea şi nu este moment din zi în care să nu-l străpungem cu suliţa durerii, prin păcatele noastre.

În ungherele sufletului nostru, fiecare ascundem o durere, pe care Dumnezeu o cunoaşte (Ieşire 3, 7), mai mult decât ne ştim chiar noi înşine rănile inimii. Unii suntem mai încercaţi cu durere în viaţă, alţii avem alte ispite. Apariţia durerii la persoane ce nu au cunoscut suferinţa în viaţă, la persoane pentru care viaţa spirituală nu exista sau era extrem de firavă, poate fi resimţită uneori de acestea ca pe o lumină puternică ivită în bezna în care trăiau, lumină care îi face să vadă realitatea celor înconjurătoare cu ochii adevărului şi mai mult decât atât, realitatea interiorităţii lor.

Această lumină este trimisă de cel ce este „Lumina lumii” (Ioan 8, 12), cel „care prin patima sa, a schimbat sensul durerii” (Sf. Maxim Mărturisitorul) şi care cu blândeţe spune: „Eu sunt; nu vă temeţi” (Matei 14, 27). Adesea, cum se spune, „oamenii au nevoie de zguduiri ca să înţeleagă şi să se pocăiască” (Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti II. Trezire duhovnicească). Aducerea pe cale a omului se face cu durere. Înaintarea, asemenea.

Simţim durerea ca pe o destrămare a fiinţei. Dar, din această destrămare, cu ajutorul lui Dumnezeu identificăm firele şi ghemul strâns are acum altă structură. Firele sale sunt mai puternice, mai rezistente şi cu ele realizăm că putem alcătui o ţesătură de cu totul altă textură. 

Cât de des nu arătăm spre ceilaţi şi-i facem răspunzători pentru durerile noastre? Mai frecvent însă, ridicăm ochii în sus şi Îl găsim răspunzător pe Dumnezeu. Nu vedem că omul este sursă a durerii (Iov 5, 6-7) şi că „răul se plămădeşte înlăuntrul nostru cu voia noastră” (Sf. Grigore de Nyssa), că păcatele atrag durerea (Plângerile lui Ieremia 5, 16-17), dar mai ales creşterea copiilor departe de Biserică „deschide uşa necazurilor şi a durerilor” (Canon de rugăciune pentru copilul bolnav).

Dumnezeu Se întristează auzind strigătul nostru: „Până când Doamne, mă vei uita cu totul?” (Psalmii 12, 1), „până când Doamne voi striga?” (Avacum 1, 2). Dar, precum spune Sf. Ioan Gură de Aur, când suntem cercetaţi şi cercaţi cu durere, ar trebui să ne întrebăm: „Cum putem crede că Dumnezeu nu-şi întemeiază pe durere planuri strălucite?”.

Pentru aflarea rostului durerii să mergem mai în adâncul lucrurilor (Luca 5, 4) şi să vedem că „nu prin propria-i putere birui-va omul” (1 Regi 2, 9) suferinţa şi afla-va sensul său. Glasul lui Dumnezeu ne va vorbi prin cuvintele duhovnicului „experimentat vindecător” care ne ascultă dar „concomitent ia pulsul măsurii frângerii de inimă a durerii” (Arhim. Atanasie Anastasiou) noastre şi astfel vom găsi alinarea chinurilor trupeşti şi a celor sufleteşti ce ne apasă (Luca 4, 18).

În durerile sale omul este ispitit de cel rău, pentru a-l îndepărta de Dumnezeu, prin pierderea virtuţii răbdării, alunecarea în patimile ivite din teama de durere, îndemnul la a-L blestema pe Creator şi de a-şi lua viaţa. Ca şi Iov, şi noi trebuie să rămânem statorniciţi în credinţa, nădejdea şi dragostea în Dumnezeu, oricât am fi străpunşi de durere. Să avem ca modele pe sfinţi, care erau „zid de diamant în faţa durerilor” martiriului, să-L căutăm pe Hristos când avem „inima plină de durere” şi să îngenunchem în faţa sfintelor icoane să cerem înţelepciune ca Solomon pentru a îndura durerea şi a trece prin şi nu peste ea.

Omul trebuie să privească durerea din pespectiva veşniciei deoarece „Dumnezeu nu vede doar aceşti puţini ani pe care îi trăim în această viaţă, nici anii mulţi de când durează lumea, eternitatea. Şi ştie că dacă nu rânduieşte ceea ce este necesar pentru fiecare suflet ca să se mântuiască, sufletul însuşi îi va reproşa: «Dumnezeul meu, eu nu am ştiut, dar Tu ai ştiut... De ce ai îngăduit să-mi pierd veşnicia?»” (Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina suferinţei).

Răsăritul nu preamăreşte durerea în sine, nu o consideră nici „piatră de poticnire” (Matei 16, 23), ci o pune doar ca o treaptă spre Înviere. De aceea „durerea va rămâne mereu în istoria omenirii ca tămăduitoare, dătătoare de bună învăţătură şi izbăvitoare” (Moise Aghioritul).

Patul durerii ar trebui să fie pentru bolnav, dar şi pentru medic, un pat al reflecţiei. Ambii trebuie să-şi pună fundamental întrebarea cu privire la temeiul durerii. Vrea Domnul să-l cerceteze pe omul în suferinţă sau durerile sunt simple întâmplări senzoriale ale fiinţei sale?

Câtă măreţie există în omul desfigurat de durere, dar transfigurat prin nădejdea în Hristos în lumină. Dacă ar privi cu ochi duhovniceşti spre bolnav, medicul ar vedea realitatea acestui chip.

În multe spitale sunt capele sau chiar biserici. Intrând cu sfială şi plecându-şi genunchii, bolnavul sau doctorul ce-l îngrijeşte, înălţându-şi privirea spre icoana Doctorului sufletelor şi al trupurilor, va afla răspunsul şi nădejdea că suferinţa va fi tămăduită. Numai în sfânt lăcaşul Său vom afla însemnătatea lucrurilor şi a lucrărilor lui Dumnezeu, care prin durere ne apucă de mâna dreaptă şi ne călăuzeşte spre casa Sa.

 Poate medicul în faţa pacientului său, „să trăiască amarul lui ca pe al său propriu, să sufereîmpreună cu el ca împreună cu un frate în Hristos”,cum recomanda Sfântul Luca Doctorul? Îndepărtarea de Dumnezeu ne arată astăzi că în binomul pacient-doctor noţiunea de „aproapele nostru” a dispărut, iar conceptul de medicină creştină este considerat desuet.

Medicul, considerat a fi şi „părinte sufletesc faţă de bolnavul pe care-l îngrijeşte” (D. Beaufils, Credinţa ta te-a mântuit. O viziune ortodoxă asupra bolii şi a morţii), trebuie să-l ajute „să descopere cauza suferinţei şi să o învingă” (Antonie Bloom) şi să nu „adauge durere la durere” (Sf. Lev de la Optina) încercând să găsească rezolvarea bolii fără a-i cere ajutor lui Hristos.

Dumnezeu „lucrează potrivit cu starea omului” (Paisie Aghioritul, op. cit.) şi dacă îl va găsi în rugăciune pe doctor şi pe bolnav îngrijindu-se de suflet prin spovedanie (Pavel Chirilă, Vindecarea), îi va mângâia pe amândoi cu bunătatea Sa, dându-i iscusinţă doctorului ca să aducă alinare suferinţelor şi ridicând pe bolnav din „patul durerii”.

Pentru darul ce ni l-ai dat – durerea – mulţumim Ţie Doamne, Bunule şi Iubitorule de oameni, doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre. Şi pentru toate câte ne dai, Doamne, dăm slavă Ţie!

Citește alte articole despre: răbdare, suferinţă, durere, vindecare, îndreptare

De la același autor

Ultimele din categorie