Sacrul este universal, pentru că este fiinţa creaţiei, revărsându-se din Dumnezeu, ca energie necreată şi umplând cu lumină întregul univers. De aceea, umanitatea a exprimat acest inefabil în toate formele ei de comunicare, cultura, arta, ştiinţa chiar, sunt încercări de atingere a Celui de neatins.

Modernitatea a uitat să acceseze harul lui Dumnezeu prin rugăciune în Biserică. Aşa că a imaginat perfecţiunea în carnea omenească, cultivând-o ca un imn de slavă. Însă orice trup omenesc eşuează lamentabil în moarte, iar toată perfecţiunea picturilor lui Rafael sau Michelangelo era ridicolă pe termen lung. Arta fără sacru este condamnată la moarte, la deriziune sau la nimic.

Apoi omul a încercat să ridice biserică puterilor sale creatoare, ştiinţei atot-stăpânitoare. Au fost chiar filosofi care au divinizat mintea umană şi ştiinţa, imaginându-şi raiul ca un apogeu tehnologic. Însă toate descoperirile nu au făcut să delimiteze uriaşa neputinţă a omului de a trăi veşnic, atâta timp cât nu se întoarce la Cel fără de început.

Frumuseţea pură, extrasă din creaţie şi stilizată în artă, nu are nicio noimă fără de Cel preafrumos, aşa că devine ori drog al plăcerii, ori celebrare a păcatului, ori delectare neroditoare a ochilor muritori.  Nu există frumuseţe fără Dumnezeu.

Alţii au văzut în iubirea omenească culmea şi ţinta omului în absolut. Au închinat iubirii ode fără de sfârşit. Toată literatura lumii, muzica, arta, încearcă să extragă puterea de sens din iubire, intrând în insolvenţă cognitivă ori de câte ori iubirea pământească piere, se auto-distruge sau devine gelozie distrugătoare.

Pseudo-cultura vizuală de azi încearcă fără succes să pună mâna pe Dumnezeu, imaginându-şi gregar sacrul ca pe un graal secret ascuns în vreun castel bântuit, ca pe o floare fără moarte sau ca pe vreo carte care conţine toate tainele acestei lumi, care o dată accesate, vor izbăvi lumea de stricăciune.

Vedeam deunăzi la televizor un film, în care câţiva cavaleri purtau cu ei o Carte care putea distruge toate avanposturile cosmice ale răului. Ceea ce era fascinant era că oamenii aveau cartea, însă nu puteau distruge răul, deoarece nu ştiau să citească din ea, iar cartea închisă nu era de niciun folos.

 În acea clipă am realizat că nu există o reţetă a fericirii nemuritoare, dacă nu devenim noi înşine potire ale fericirii celorlalţi. Degeaba eşti creştin şi botezat în numele Sfintei Treimi, dacă nu devii cristelniţă a luminii şi a apei celei vii care este harul lui Dumnezeu. În zadar ai zeci de icoane în casă dacă nu te rogi îndelung în faţa lor lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui. Păcat că ştii poruncile dacă nu le urmezi. Toate lucrurile sfinte ale acestei lumi nu te pot ajuta decât să devii tu însuşi fiinţă sfântă, prin smerenie şi rugăciune. Toată materia acestei lumi este nefolositoare, dacă nu o dăruieşti sufletelor pentru a primi harul necreat al lui Dumnezeu. Fiecare om este o carte ferecată cu multe peceţi, care trebuie citită iară şi iară, pentru ca sfintele cuvinte din ea să se împlinească.

Omul este chipul lui Dumnezeu, adică Evanghelia iubirii Sale. Însă dacă noi nu vom deschide cartea fiinţei noastre prin iubire şi nu vom învăţa să citim din ea prin cunoaşterea lui Dumnezeu, cartea va rămâne închisă pentru totdeauna. Întreaga lume este o Biserică de simboluri pentru ca noi să ne schimbăm, să devenim mai buni şi iubitori, pentru a aduce lumină în univers. Adevărata sfinţenie se dobândeşte atunci când noi înşine devenim sfinţenie pentru noi şi pentru cei din jurul nostru. Altfel, sfinţenia va trece pe lângă noi, indiferent cât de mulţi oameni buni vom întâlni.