Văduva Stanca împreună cu cei doi copii ai săi se întorceau acasă din luncă, unde fuseseră să adune lemne de foc. Mama ducea pe cap o sarcină de surcele şi de uscături, iar copiii câte un mănunchi de răchită care era legat cu paie. În cale au întâlnit un neguţător bogat din oraşul vecin, iar Stanca l-a rugat să îi ajute cu ceva. După ce i-a dat câţiva bănuţi, neguţătorul i-a zis aşa:

-Ascultă-mă, femeie, n-ar trebui să cerşeşti dacă ai urma îndemnul meu. Încredinţează-mi-i mie pe copiii dumitale, iar eu îi voi învăţa să prefacă răchita şi paiele în aur!

Femeia a luat cuvintele drept o glumă, însă neguţătorul i-a spus că el a vorbit cât se poate de serios. Ea i-a încredinţat pe copii, iar el i-a dus în atelierele sale, unde au învăţat să împletească coşuri din răchită şi pălării din paie.

După trei ani, s-au întors în căsuţa sărăcăcioasa a mamei lor. Aici au început să facă tot felul de lucruri din răchită şi din paie, cu o mare măiestrie. Prin stăruinţă şi muncă, au ajuns să facă mai multe coşuri şi pălării pentru neguţător. După câteva zile, acesta venind la dânşii, le-a plătit o sumă însemnată de bani pentru marfa ce o primise. Apoi a zis, zâmbind:

- Nu-i aşa că m-am ţinut de cuvânt?

Prin muncă omul poate să-şi facă un tezaur,

Căci orice meşteşug este o brăţară de aur.

(În căutarea bucuriei. Povestiri pentru copii, părinți și bunici, Editura Sophia, București, 2009, p. 52)