Răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos – Frescă sec. XXI, Paraclisul „Duminica Tuturor Sfinților“ din Reședința mitropolitană din Iași „Și când au ajuns la locul ce se cheamă al Căpățânii, L-au răstignit acolo pe El și pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta și altul de-a stânga“ (Luca 23, 33) Sfântul Evanghelist Marcu este singurul evanghelist care consemnează ora când a avut loc răstignirea: „Iar când L-au răstignit, era ceasul al treilea“ (Marcu 15, 25). Deasupra crucii Mântuitorului, Pilat poruncise să se pună o tabliță cu inscripția: „Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor“ (Ioan 19, 19), scrisă în evreiește, latinește și grecește. Sfântul Evanghelist Ioan afirmă că arhiereii, nemultumiți de această formulare, s-au dus la procurator și l-au rugat să schimbe textul: „Nu scrie: împăratul iudeilor, ci că Acela a zis: Eu sunt împăratul iudeilor“ (Ioan 19, 21). Pilat însă, de data aceasta, nu s-a mai lăsat influențat și a rămas la punctul său de vedere: „Ce am scris, am scris“ (Ioan 19, 22) le răspunde el scurt preoților evrei, făra a mai admite o nouă discuție. Afirmând demnitatea împărătească a lui Hristos, el exprimase fără să-și dea seama un adevăr a cărui însemnătate nici nu o sesizează. Semnificativ este și faptul că inscripția apare scrisă în limbile celor trei mari culturi, care își vor pune succesiv pecetea pe religia întemeiată de Iisus. Iudeea, Elada și Roma sunt astfel prezente pe Golgota, asistând la nașterea Bisericii creștine și a unui nou mod de adorare a Divinității. Pe când ostașii de față îl huleau și își băteau joc de El, Domnul se ruga: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac“ (Luca 23, 34). El nu ridică glasul spre a Se plânge sau spre a-i amenința pe călăii Săi, ci doar spre a Se ruga ca Tatăl ceresc să le ierte acest păcat. În timp ce Iisus, cu brațele întinse pe crucea înălțată între cer și pământ, patimea pentru a readuna în jurul Său și pentru a readuce la Tatăl tot ce odinioară zidise, și pe când sângele Său se prelingea pe pământ sfințindu-1, cei ce treceau îndrăzneau să-L înfrunte chiar și în acea clipă supremă. Unii își aminteau de învinuirea privind dărâmarea templului (Matei 27, 40); arhiereii, cărturarii și bătrânii își băteau și mai amarnic joc de El, spunând: „Pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, și vom crede in El. (Matei 27, 42-43). Aceste provocări oglindesc din nou intervenția duhului celui rău. I se cere lui Hristos, până în ultima clipă, un miracol uluitor: să-Și arate puterea coborând de pe cruce și nimicindu-Și călăii, pentru că numai astfel vor crede în El. Un asemenea miracol i-ar fi putut desigur converti pe mulți. Mântuitorul însă a evitat continuu să recurgă la minuni menite să stârnească uimirea și să excite curiozitatea, fără însă a produce o prefacere lăuntrică, deoarece astfel de minuni ar fi avut un caracter de constrângere și ar fi dus la convertiri superficiale, realizate cu prețul violării libertății persoanei. Și apoi, ținea de o rânduială mai adâncă, pe care noi nu o putem pătrunde întru totul, ca omul să fie mântuit prin suferință și jertfă, și nu printr-un act de putere. Pe cruce Iisus nu săvârșește nici o minune, dar prin suferința Sa tăcută și primită cu răbdare El ne izbăvește pe toți de sub stăpânirea păcatului și a morții. Pentru El crucea apare ca punctul unde se intersectează dragostea Sa față de Tatăl cu aceea față de omul căzut. De aceea moartea pe cruce constituie împlinirea, la modul desăvârșit, a vocației Sale de Fiu și de Mântuitor. Crucea este altarul de jertfă pe care se arde păcatul oamenilor. Numai prin moartea Mântuitorului pe cruce, noi oamenii am fost eliberați din robia păcatului. Crucea este instrument de supliciu, dar și treaptă spre înviere, pricină de sminteală și armă împotriva puterilor întunericului, mijloc de despărțire a oilor de capre, dar și de readunare și sfințire a tuturor. Însăși poziția crucii lui Hristos pe Golgota îndreptățește asemenea afirmații. Domnul este răstignit între doi tâlhari, dintre care unul se va converti, trecând astfel în ceata drepților. Crucea îi desparte deci pe cei drepți de cei pierduți. În spatele crucii se află călăii lui Iisus, iar la picioarele ei Maica Domnului și sfintele femei. Mereu aceeași virtute a crucii: ea delimitează și divide, unește și readună.