De peste 250 de ani cultura înaltă a  civilizaţiei noastre a acceptat aproape unanim observaţia lui David Hume că raţiunea este sclava pasiunilor. Cele mai recente evoluţii din domeniul ştiinţelor socio-umane pornesc de la această observaţie ca de la baza empirică pe care se poate construi orice teorie bazată pe observaţie despre natura umană. Ca urmare a devenit irelevant pentru ştiinţa empirică, prin definiţie neutră valoric, care sunt acele pasiuni care sunt sursa acţiunilor noastre iar efortul de înţelegere s-a concentrat pe aflarea mecanismelor prin care oamenii reuşesc să îşi atingă scopurile prin adecvarea mijloacelor la resurse şi oportunităţi.  Pe înţelesul tuturor, nu ne mai interesează ce este bine şi ce este rău, ci ne interesează doar cum reuşim să obţinem ceea ce vrem. Am despărţit astfel două lucruri care erau considerate a fi inseparabile din antichitate şi până de curând, raţiunea şi raţionalitatea. Prima ocupându-se cu răspunsul la întrebarea ce este raţional,care ar trebui să fie scopurile mele, iar cealaltă ocupându-se cu întrebarea ce este oportun de făcut, adică ce îmi slujeşte cel mai bine scopurile.
Efectul acestei despărţiri a fost faptul că prima dezbatere cea cu privire la scopurile bune a fost suspendată de teamă ca nu care cumva valorile inevitabil diferite ale oamenilor să intre în conflict. Şi atunci de la o strategie de a menţine discursul intelectual departe de controverse s-a trecut la o strategie de cercetare în care raţiunea a fost ignorată complet şi singura realitate care era discutată era cea a raţionalităţii. Din domeniul abstract şi olimpian al ştiinţei această ocultare a discuţiei despre raţiune s-a răspândit în domeniul discuţiei generale cu privire la om în societate şi a devenit o marcă a progresului civilizaţiei noastre care consideră echivalente toate valorile şi nu se concentrează decât asupra rezultatelor practice ale punerii lor în aplicare.
     De exemplu, cei mai bogaţi sunt cei mai raţionali pentru că au reuşit în cea mai mare măsură să îşi atingă scopurile. La rândul lor ţările bogate sunt superioare ţărilor sărace din acelaşi motiv. Ca urmare singurul criteriu  obiectiv care poate face diferenţa dintre o viaţă reuşită şi o viaţă ratată este dat exclusiv de  eficienţa cu care oamenii reuşesc să îşi atingă scopurile, indiferent de natura acestora sau de mijloacele pe care le folosesc.   
     Evenimente precum atacul din Norvegia, revoltele din Londra şi panica de pe bursele din Asia Europa şi America au readus în discuţie separarea dintre raţiunea şi raţionalitate. Din punct de vedere al raţionalităţii sunt perfect coerente şi justificabile toate aceste evenimente. Teroristul din Norvegia şi-a atins cu brio scopul, mulţimile de tineri violenţi  londonezi au reuşit să obţină prin jaf ceea ce doreau, haine şi electronice scumpe, iar investitorii de pe bursă au reuşit să scape de acţiunile toxice la timp.   Doar că rezultatul acţiunilor lor perfect justificate din punct de vedere al succesului şi al eficienţei s-au dovedit falimentare pentru toţi cei din jurul lor şi în final pentru ei înşişi. Şi asta pentru că niciodată nu s-au întrebat, dar de ce vreau să fac asta, singura lor întrebare a fost cum să o fac?
    Cu alte cuvinte nimeni nu se mai gândeşte dacă ce vrea el sau ea are sens ci doar cum poate să obţină acel lucru. Ori acest lucru e foarte asemănător cu ceea ce s-a întâmplat cu Adam în rai. Şi el s-a gândit doar cum să obţină cunoaşterea şi nu şi-a pus problema dacă cunoaşterea este ceea ce era bine pentru el.   Rezultatul raţionalităţii adamice îl ştim, poate că ar fi bine să ne reconsiderăm şi noi scopurile şi să ne gândim de două ori dacă ceea ce ne dorim este cu adevărat ceea ce este bine pentru noi şi pentru cei pe care îi iubim. Şi nu în ultimul rând,care este voinţa Celui de la care vine toată darea cea bună şi darul cel desăvârşit fără de care nu adunăm ci risipim şi nu construim ci doar distrugem.