Tema conferinței a fost dedicată martirilor din închisorilor comuniste, temă despre care a vorbit în debutul întrunirii Mitropolitul Moldovei și Bucovinei: „Rațiunea întâlnirilor din acest an, legată de mărturisitori, este una singură, anume pătrunderea în taina vieții lor. De ce? Pentru că viața lor poate constitui izvor de putere pentru mărturisirea credinței și încercările de astăzi. Totodată, s-a făcut referire de-a lungul întâlnirilor noastre din acest an la tema, atât de cunoscută și de fapt necunoscută, a suferinței. «Mi-e dor de Târgu Ocna», amintea în libertate un fost deținut, aducându-și aminte de momentele de har și de binecuvântare pe care le-a trăit după gratii, momente de care nu a mai avut parte cu aceeași adâncime după ieșirea din închisoare. Orice om care trece printr-o asemenea situație trăiește cu gândul și speranța eliberării. Iată că au fost persoane care au trecut prin suferințe atroce, iar acestea nu i-au dărâmat, ci, din contră, au constituit platforme în care au experimentat taina credinței mai adânc decât cei care trăiau în așa-numita libertate. Acest lucru s-a întâmplat, după cum spune Părintele Sofronie, pentru că suferința cea mai aprigă, trăită în duhul lui Dumnezeu, coincide cu cea mai mare bucurie”.

Preoții prezenți la conferința de ieri au vizionat un film documentar în care au fost prezentate mărturii ale celor ce au avut de suferit în temnițele comuniste, apoi au ascultat o conferință susținută de părintele arhimandrit Nicodim Petre, consilier al Sectorului de Misiune Statistică și prognoză pastorală al Arhiepiscopiei iașilor.

În partea a doua au avut loc discuții libere asupra temei conferinței. (Tudorel Rusu)

„Parohia noastră este vie atunci când credincioșii noștri sunt mărturisitori”

Avem datoria de a vorbi despre înaintașii noștri, despre cei ce au purtat credința și valorile noastre mai cu seamă în vremurile grele. Viața lor ne inspiră, iar experiențele trăite de cei ce au mărturisit în vremurile grele ale creștinismului ne împărtășesc nu doar cunoștințe, ci ne împărtășesc viață. Parohia noastră este vie atunci când credincioșii noștri sunt mărturisitori. Cel ce spune că este creștin, dar nu mărturisește pe Hristos, nu este încă bine așezat în Biserică. Creștin înseamnă și mărturisitor. „Degeaba cunoaștem binele de nu-l vom și face, degeaba cunoaștem Adevărul dacă nu-l și mărturisim”. Conferențiarul zilei de ieri, părintele consilier al Sectorului de Misiune al Arhiepiscopiei Iașilor, a susținut o scurtă conferință pe tema „Rezistența prin rugăciune în perioada comunistă, izvor de putere pentru preotul de astăzi”.

Între modalitățile prin care societatea românească a încercat să reziste agresivității regimului comunist ateu, pe lângă rezistența prin cultură, a fost și „rezistența prin credință” sau „rezistența spirituală”. Această rezistență s-a manifestat în libertate, dar cu o intensitate mult mai mare în temnițele comuniste. Sunt perioade în istorie când creștinul nu poate rămâne „căldicel”, când trebuie să decidă de partea cui este. Preoții prezenți la conferință  au vizionat un film documentar în care au fost evocate momente din viața preoților, dar și a unor creștini laici ce au suferit și mărturisit în temnițele regimului ateu.

Se spune că înainte de războaie se nasc mai mult băieți. Înainte de arestările în masă făcute de noul regim ateu din România s-au dezvoltat, providențial, mai cu seamă trei centre de spiritualitate la noi: Slatina, Sâmbăta de Sus și Rugul aprins la Antim. Mulți dintre cei ce au cunoscut aceste centre de rezistență spirituală au învățat deja cum să evadeze. Au fost arestați, dar au învățat să evadeze. Să evadeze înăuntru, să evadeze spiritual.

 „Tu însă când te rogi, intră în cămara ta și închizând ușa, roagă-te Tatălui tău…”(Mt. 6, 6). Nu toți cei din temnițele comuniste au fost credincioși. Unii au fost indiferenți religios, alții atei. Dintre cei necredincioși, mulți au devenit creștini în închisoare. Credința a fost rezistența lor.  Conferințele de la Antim au apărut și ca o necesitate, ca un răspuns la întrebările pe care românii și mai ales creștinii și le puneau odată cu instalarea comunismului și cu acutizarea propagandei atee, mai ales după alegerile din ʻ46 și apoi cu noua Legea a Cultelor din ʼ48. Același lucru s-a petrecut și în centrele mari duhovnicești unde unii duhovnici au curajul de a se confrunta cu duhul ateu comunist. La Slatina și la Sâmbăta de Sus.

Căutările celor de la Antim au avut ca sprijin pe părintele Ioan Culâghin, numit și cel Străin, urmaș al tradiției de la mănăstirea Optina. Ioan Kulîghin s-a născut la 24 februarie 1885 la Eleţ (Orel) în Rusia. După stagiul militar devine frate la celebra Mănăstire Optina. Este mobilizat în primul război mondial, apoi slujeşte ca preot la Rostov (1919-1930), este închis între 1930 şi 1937 de puterea bolşevică, iar după eliberare devine protoiereul şi duhovnicul eparhiei Rostovului. Fugind de bolşevici, se refugiază în România în noiembrie 1943 împreună cu Mitropolitul Nicolae al Rostovului, căruia îi este duhovnic şi va fi găzduit pînă la finele lui 1946 la Mănăstirea Cernica (între timp mitropolitul moare şi este îngropat în cimitirul mănăstirii). În aceşti ani va participa activ la întîlnirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim. Descoperit de armatele bolşevicilor, în noiembrie 1946, în ianuarie 1947 este anchetat şi condamnat la zece ani muncă silnică, fiind trimis în U.R.S.S., unde i s-a pierdut urma.  Acesta este personajul de-a dreptul uimitor pe care l-au întâlnit pr. Benedict Ghiuş, profesorul Alexandru Mironescu şi scriitorul Sandu Tudor chiar în preajma constituirii grupului Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim. Cei trei erau acolo(la Cernica) într-una din vizitele obişnuite pe care le făceau împreună în locurile sfinţite. Tocmai intenţionau să se retragă, cînd la insistenţele pr. Nicodim Bujor au bătut pentru prima oară şi la uşa părintelui rus Ioan cel Străin, interpret fiindu-le un ucenic basarabean de-al acestuia numit Leontie.

În închisoare deținuții politic au învățat prietenia, au învățat ce este libertatea și au învățat și rugăciunea. Lupta împotriva deținuților politici a fost una demonică, mai cu seamă în Închisoarea de la Pitești. Pentru aceasta și rezistența nu a fost una la care să se poată rezista doar cu puterile firești, fizice.

Biserica a fost prezentă în temnițe prin trei dintre Sfintele Taine: Taina Botezului, Spovedania și Euharistia, dar a fost prezentă și prin rugăciune. Preotul este mărturia creștină prin excelență. Clericul, este purtătorul unei harisme liturgice ce cere să fie folosită în slujirea pastorală pentru creșterea turmei lui Hristos. Mântuitorul ne spune: „Voi sunteți lumina lumii ; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie și o pun sub obroc, ci în sfeșnic, și luminează tuturor celor din casă. Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune si să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”. ( Mat. 5, 14-16); „Voi sunteți sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară și călcată în picioare de oameni”. (Mat. 5, 13). „Asemenea este împărăția cerurilor aluatului pe care, lăsându-l, o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit toată”. (Mat. 13, 33). „Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și până la marginea pământului”. (Fapt. 1, 8). Rugăciunea și mărturisirea preoților din perioada regimului ateu comunist este și pentru noi, preoții de astăzi sursă de inspirație, de putere și de curaj. (Misionar protopopesc Marian Filip, Protopopiatul Tg. Neamț)