Unii cred că e suficientă rodirea ţarinii personale. Că îşi sunt suficienţi întru totul. Sunt plini de suficienţă şi plesnesc de mediocritate, de puhăveala unei nesimţiri unite cu iadul. Se văd numai pe ei, doar ei şi numai ei există. Ceilalţi suntem accidente. Cei bogaţi şi rămaşi lucizi ştiu că dragostea pentru copiii lor ori soţie e mai importantă decât orice contract, oricâte cifre ar consemna acesta. Rămâne ca şi săracii să priceapă în ce constă bogăţia. Cât de valoros eşti ca om nu stă înscris în cardurile şi conturile tale, ci în ochii pruncilor tăi, care te întâmpină bucuroşi pentru inima ta şi în bucuria ta de a-i avea. Sărăcia ţine în ea o rodire, atunci când nu-i lene cosmetizată ori patimă scuzată colectiv de o societate la fel de pătimaşă.

Un gânditor modern, R. Plus, spunea că, în sine, creştinismul nu a inventat crucea, ci curajul de a o purta! Curaj, aşadar! Deschideţi-vă către cei săraci, hambarele de preţ ale Ţarinei împărăţiei Cerurilor! Nu vă mai ruşinaţi când nu aveţi, ci când aveţi pe nedrept! Nu roşiţi că bucuria vi-i singura bogăţie, ci atunci când pierdeţi liniştea Harului lui Dumnezeu! Cu El nu se negociază lărgimea hambarelor. Ci picătura de roadă care deschide Ţarina Cerului!

(Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?..., Editura Agnos, Sibiu, 2013, p. 174)