Rugăciunea se învaţă în liniştea pădurilor şi în tăcerea munţilor
La iniţiativa Înalt Preasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, în perioada 16 - 19 august s-a organizat o drumeţie la mănăstirile din munţii Neamţului. Timp de trei zile, însoţiţi de protos. Nicodim Petre, coordonatorul Compartimentului Asociaţii de tineret din cadrul Sectorului de Misiune, statistică şi prognoză pastorală al Arhiepiscopiei Iaşilor, tineri din Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români (ASCOR) şi Asociaţia Tineretul Ortodox Român (ATOR) au parcurs aproape 60 de kilometri pe jos, s-au închinat la icoanele şi moaştele din renumitele mănăstiri din din această zonă şi au stăruit în rugăciunea inimii.
Această expediţie duhovnicească a început în după-amiaza zilei de marţi, 16 august, la mănăstirea Groşi, cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, ridicată acum 15 ani, se află în satul Groşi, comuna Boroaia, la 20 kilometri depărtare de Târgu Neamţ. Aici cerul s-a dezlănţuit din plin, udând pământul cu o ploaie puternică, de parcă ne-ar fi pus la încercare curajul de a merge în drumeţie. Mănăstirea A doua zi dimineaţa cerul era senin, iar razele soarelui, jucăuşe, au alungat frica de ploaie. Ne aştepta un drum de 12 kilometri până la Schitul Cărbuna al Mănăstirii Neamţ, care trecea prin pădurea din apropierea satului Groşi. Înainte de porni la drum, fiecare din cei 50 de tineri s-a prezentat, mărturisindu-şi aşteptările de la drumeţie. „Aş vrea să uităm în aceste zile de ce înseamnă timp şi să rămânem în veşnicie“, a spus o tânără.
Odată ajunşi în pădure, ne-am bucurat de umbra copacilor de tot soiul, dar şi de liniştea ei. Am traversat pădurea, nenumărate dealuri şi văi, care descopereau sătucuri pitite la poalele munţilor Neamţului, ca într-un final să intrăm într-o plantaţie de stejari seculari, printre care se ascunde Schitul Cărbuna. Am zăbovit să luăm masa, dar ca să şi ne îmbogăţim duhovniceşte din sfaturile egumenului schitului, ieromonahul Elefterie, despre viaţa de familie. „Este oare o mai mare bucurie decât să dai viaţă unui copil? De aceea să încercaţi să aveţi mai mulţi copii, pentru că fiecare din ei e o mare bucurie şi un mare dar de la Dumnezeu“ a fost unul din sfaturile părintelui Elefterie. Odihniţi, am primit binecuvântarea de a continua drumul nostru spre schitul Vovidenia. Cei trei kilometri i-am parcurs în linişte, cu rugăciunea inimii pe care am rostit-o.
Schitul Vovidenia de asemenea aparţine de Lavra Neamţului. Arhim. Mihail Daniliuc, egumenul Schitului Vovidenia, ne-a povestit mai multe despre mitropolitul Visarion Puiu, care a avut reşedinţa la acest schit. Nu am zăbovit mult nici la Mănăstirea Neamţ, căci se însera, iar noi mai aveam de parcurs încă patru kilometri până la schitul Pocrov, unde urma să înnoptăm. Seara târziu, pregătindu-ne de somn în corturile instalate în poiana schitului, sub straja turlelor bisericii, gândurile nise întorceau în albia păcii. În depărtare se auzeau câini lătrând, în apropiere - cântecul de leagăn al greierilor..., niciodată nu am trăit o linişte atât de copleşitoare. Fusese o zi extraordinară. Mersul pe jos şi gândul la creaţia lui Dumnezeu ne despovăra de griji, totodată pregătindu-ne inima pentru o discuţie sinceră cu El, a doua zi, care se aştepta să fie la fel... Am citit rugăciuni de seară la lumina focului.
„Să învăţăm de la munţi“
A doua zi a drumeţiei am început-o dis-de-dimineaţă, cu Sfânta Liturghie, la care răspunsurile au fost date de noi, tinerii pelerini. Şi aici am primit un cuvânt de învăţătură despre pilda fiului risipitor, dar şi despre dragostea lui Dumnezeu pentru om. „Hristos Dumnezeu ne cheamă să înţelegem dragostea lui şi să avem fiecare o relaţie personală cu El.“ spuse în încheiere ierom. Ambrozie Ghinescu, egumenul Schitului Pocrov. Urma ca să luăm cărările codrului spre un aşezământ monahal cu un istoric impunător: Mănăstirea Secu. Cei şapte kilometri de drum trec pe lângă satul Leghin, traversează râul Ozana şi se întind de-a lungul verdelui fraged şi neatins al pădurilor Sihlei. Popasul ne-a întărit trupeşte, căci am luat prânzul, dar şi duhovniceşte, cu sfaturile scrise caligrafic pe strănile din paraclisul „Adormirea Maicii Domnului“.
Urmau trei kilometri până la Mănăstirea Sihăstria, vestită prin duhovnicii care au sfătuit aici atâţia oameni: Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Ioanichie Bălan ş.a. Şederea ne-a fost scurtă aici, căci ne aştepta cel mai anevoios drum, spre Schitul Sihla. Totuşi urcuşurile se lăsau cucerite cu rugăciunea inimii. Pas cu pas, şi metaniile păşeau printre degete, urcând şi coborând dealurile şi văile sufletului. Era o linişte mistică în care aşteptam să se ivească, poate, de după brazi, un pustnic.
Mare ne-a fost bucuria atunci când, în sfârşit, am ajuns la porţile schitului. O cină mai gustoasă cred că nu gustasem altundeva. Dar nici acesta nu era sfârşitul drumului pentru ziua de joi, căci mai aveam de mers trei kilometri până la Poiana lui Pahomie în care trebuia să înnoptăm, poiană care poartă numele pustnicei Pahomia de la mănăstirea Agapia. Era o noapte petrecută în pustia pădurilor neatinse de om, în apropiere de Dumnezeu. Dimineaţa următoare, la Sfânta Liturghie de la schit, aflasem, din cuvântul de învăţătură, taina munţilor. „Muntele te împiedică să pălăvrăgeşti. El te învaţă cum, când şi de ce să vorbeşti.“
„Şi liniştea poate fi rugăciune“
Era ultima zi a pelerinajului, în care oboseala ne fura din bucuria de a ne afla pe aceeaşi frecvenţă cu pustnicii şi Tatăl lor. Am purces la cucerirea ultimilor cinci kilometri spre vestitul aşezământ al Agapiei, al cărei întemeietor, cu şase secole în urmă, a fost Cuviosul Agapie. Mănăstirea Agapia Veche mi-a părut a fi un colţişor de rai pe pământ. Florile pline de viaţă, pomii încărcaţi de roade, bisericuţa acoperită cu şindrilă de lemn - toate trădau grija măicuţelor pentru grădina lui Dumnezeu. În mai puţin de o oră paşii ne-au adus în sat, lăsând în urmă farmecul şi pacea pădurilor şi deschizând-ne calea spre viaţa de zi cu zi. Se încheia cel mai frumos pelerinaj în care am fot vreodată!
„Relaţia om - natură - Dumnezeu ce s-a creat în aceste patru zile a fost minunată prin autenticitatea ei. În liniştea pădurii şi a munţilor, în cântul păsărilor, L-am simţit pe Dumnezeu aproape, chiar în mijlocul nostru“, îmi mărturisi Iuliana, voluntară la ATOR Iaşi. „Cu siguranţă cei care au participat L-au cunoscut pe Dumnezeu şi i-au simţit dragostea.“
Sfântul Isaac Sirul a spus odată: „Şi liniştea poate fi rugăciune.“ În zilele de azi tocmai o astfel de rugăciune noi am uitat să facem. Ne luăm, după spusele unui părinte, cu iarmarocul vieţii, uitând că sufletul are nevoie, din când în când, de un refugiu. Un astfel de refugiu a fost această frumoasă drumeţie, care ne-a pus la încercare trupeşte, dar ne-a îmbogăţit şi ne-a odihnit duhovniceşte. Fiecare din noi ar trebui să fugă, din când în când, spre astfel de locuri binecuvântate, pentru ca să uite de toate cele lumeşti şi să rămână singur în faţa lui Dumnezeu. Să înveţe să asculte liniştea, ca să se poată ruga.
