Halmyris (județul Tulcea, între localitățile Murighiol și Dunavățul de Jos) Orașul Halmyris apare menționat încă din secolul I d. Hristos ca fiind situat la vărsarea Dunării în mare, în apropierea lacului Razelm (care se numea în trecut Halmyris, adică „apă sărată“), un fost golf al Mării Negre. Astfel poziționată, această cetate a fost un important centru comercial și militar al Imperiului Roman, fiind la frontiera de nord a acestuia, dar și la intersecția drumurilor terestre, fluviale și maritime. Ruinele fortăreței romano-bizantine care a aparținut cetății Halmyris, se găsesc între două localități ale județului Tulcea, Murighiol și Dunavățul de Jos. Tot aici, într-un șantier arheologic deschis în anul 1981, în urma unor săpături efectuate de o echipă româno-americană, a fost descoperită în anul 2000 o bazilică episcopală. Un an mai târziu, la prăznuirea Adormirii Maicii Domnului, în cripta de sub altarul bazilicii, au fost descoperite sfintele moaște ale celor doi martiri, Epictet și Astion. Cetatea romano-bizantină, de formă trapezoidală, avea o suprafață de circa 2 ha, fiind alcătuită din zid de incintă, 15 turnuri, două porți de acces și trei valuri de apărare. Înăuntrul cetății au fost descoperite terme, o bazilică, clădiri administrative, cât și de locuit (domus 1, domus 2), momentan principalele monumente descoperite și parțial restaurate fiind poarta de nord și poarta de vest, termele, marea bazilică martirică și clădirea comandamentului. Cetatea Halmyris a servit pentru aproximativ 1100 de ani ca punct de fortificație, colonizând și favorizând schimburi culturale în regiune, fiind ocupată din epoca fierului până în perioada bizantină, urmele arheologice descoperite în zonă datând din prima și a doua epocă a fierului, epoca romană și perioada medievală. Locuitorii originali au fost geții sau daci, în apropiere fiind chiar descoperite două necropole de incinerație ale geților, datând din secolele al IV-lea și al II-lea î. Hr. Ulterior, în perioada romană, peste așezarea de factură getică din secolele al III-lea și al II-lea î. Hr. a fost construit primul castru depiatră, în timpul domniei lui Traian. Cetatea a fost distrusă în repetate rânduri și a avut în consecință 4 faze de construcție, pentru ca, în final, să fie abandonată în secolul al VII-lea d. Hr, când o serie de cutremure alterează cursul Dunării, cetatea fiind astfel îndepărtată de pe malul acesteia și pierzându-și treptat importanța fluvială.