Ruinele Mănăstirii Vodița Mănăstirea Vodița din județul Mehedinți reprezintă cea mai veche ctitorie voievodală atestată documentar și totodată primul așezământ monahal din țara noastră administrat autonom (samovlastie) după regulile bisericii orientale stabilite de Sfântul Vasile cel Mare. Ea a fost ridicată între anii 1370-1372 de Sfântul Nicodim pe cheltuiala voievodului Vladislav I. Toate daniile făcute Mănăstirii Vodița de Vladislav Voievod au fost întărite ulterior de către urmașii acestuia: Dan I, Mircea cel Bătrân, Dan al II-lea, Vlad Dracul și Radu cel Frumos. Chiar și Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei (1387-1437) a recunoscut și confirmat posesiunile acordate Mănăstirii Vodița de domnitorii români, iar Ștefan Lazarovici, despotul Serbiei îi dăruiește în anul 1406, 10 sate sârbești. Expansiunea Imperiului Otoman de la sfârșitul secolului al XV-lea pentru cucerirea popoarelor Europei a influențat în mod nemijlocit existența Mănăstirii Vodița. Astfel, după ocuparea cetății Severinului de către armatele turcești conduse de Baliberg în anul 1524, toate vechile moșii ale ctitoriei Sfântului Nicodim sunt confirmate, rând pe rând, Mănăstirii Tismana. Mănăstirea Vodița va mai fi pomenită, din nou, abia într-un hrisov din 14 octombrie 1662 când starețul acestei chinovii arhimandritul Nicodim a primit un ajutor de 350 de ruble de la țarul Rusiei, Alexei Mihailovici. Mai târziu, într-un document din 15 iunie 1689, se precizează că Vodița ar fi fost rezidită „din temelie” de Cornea Brăiloiu, pe vremea când era mare agă. De asemenea ea este menționată alături de celelalte mănăstiri din Oltenia pe harta întocmită în anul 1700 de stolnicul Constantin Cantacuzino. Chiar și domnitorul Constantin Brâncoveanu a acordat printr-un hrisov emis la 10 martie 1705, scutiri „schitului ce iaste la Vodița care iaste lângă Dunăre acolo unde și mai înainte scaun de mănăstire mare au fostu făcută de Sfântul Nicodim”. Din același zapis se pare că unele lucrări de refacere ale acestei mănăstiri ar fi fost executate și de Athanasie, egumenul de atunci al Tismanei. În urma războiului austro-turc încheiat cu pacea de la Passarovitz din anul 1718, Mănăstirea Vodița va cunoaște o nouă perioadă de decădere. Ea va mai fi menționată doar pe harta întocmită în anul 1720 de Samuelis Köleseri. La data de 5 septembrie 1891, episcopul Ghenadie al Râmnicului efectuează o vizită canonică la Vodița, descriind ruinele mănăstirii. Din biserica celei mai vechi ctitorii voievodale atestate documentar mai rămăseseră doar câteva ziduri, iar din chiliile înconjurătoare se mai vedeau doar temeliile.