Bolnavul trebuie, cu atât mai mult, să se păzească de descurajare din pricina slăbiciunii care rezultă din starea sa, cu cât ea nu este un handicap în lupta duhovnicească, ci dimpotrivă, căci, cum învaţă Sf. Pavel, Dumnezeu îşi arată puterea Sa în slăbiciune. Este ceea ce-i reaminteşte Sf. Varsanufie unuia dintre ucenicii săi, care trebuia să sufere asalturile bolii: „Să nu ne pierdem curajul în boală, căci Apostolul a zis: «Când sunt slab, atunci sunt tare» (II Cor 12, 10)”. 

În faţa necazurilor de care este cuprins, bolnavul trebuie să dea dovadă, înainte de toate, de răbdare. Dacă această virtute este, într-adevăr, un dar al lui Dumnezeu, ea necesită totuşi din partea omului un efort pentru a fi dobândită: el trebuie să tindă spre ea, cerându-I lui Dumnezeu să i-o dăruiască.

Greutatea încercării ţine adesea mai puţin de intensitatea suferinţei, cât de durata bolii şi de toate greutăţile pe care le prilejuieşte pe diferite planuri. În general, plecând de la acestea, demonii strecoară în suflet gânduri de descurajare, de tristeţe, de iritare, de enervare, de disperare, de revoltă. Astfel, atitudinile de răbdare, de putere de a îndura, de constanţă, sunt cele pe care Sf. Părinţi le recomandă cel mai mult, făcând referire la numeroase învăţături ale lui Hristos şi ale Apostolilor în această privinţă.

(Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, traducere de Vasile Mihoc, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2005, pp. 78-79)