răbdare

Necazurile omului, dovada că Dumnezeu se îngrijește de el

Pe cei care petrec întru ispite, nu-i lasă Providența să cadă în mâinile vrăjmașilor.

Iubește pe cei păcătoși, dar urăște păcatele lor

Adu-ți aminte, că și tu pământean ești, și fă bine tuturor. Nu certa pe cei ce trebuință au de rugăciune și de cuvinte moi (blânde), de mângâiere nu-i lipsi pe ei, ca nu cumva să piară și sufletele lor să fie cerute de la tine.

„Rugaţi-vă pentru soț în permanenţă, în taină, iar restul este lucrarea lui Dumnezeu”

Începeţi să lucraţi asupra dumneavoastră: dacă el îşi iese din fire, nu vă ieşiţi şi dumneavoastră. Înţelegeţi că lui îi este mai greu decât dumneavoastră, căci el nu Îl cunoaşte pe Dumnezeu, iar vrăjmaşul îl conduce acolo unde el nu vrea. E bine să vă rugaţi în taină pentru el. Trebuie să faceţi aceasta neapărat, pentru a nu-l provoca pe el să hulească împotriva lui Dumnezeu.

Să stăruim în rugăciune cu răbdare

Când și noi cu credință și răbdare stăruim în rugăciune, simțim pe Iubitorul de oameni că stă plin de dragoste lângă noi, ca un părinte iubitor, și ia întunericul de deasupra noastră și ne dă lumina Lui și ne umple de viață, fiindcă „întru El era viață și viața era lumina oamenilor” (Ioan 1, 4).

Acceptă cu răbdare toate cele rânduite de la Domnul pentru tine, chiar dacă acum par a fi numai necaz

Se întâmplă ca un lucru pieziș sau irațional să ne distragă pe noi de la rugăciune și de la isihia cea înțelegătoare și lăsând nădejdea, mergem împotriva simplului discernământ și nu ne mai gândim la mărețiile lui Dumnezeu, păgubindu-ne. Iar cel ce mai înainte de toate preferă Împărăția și crede în Domnul, acceptă cu răbdare toate cele iconomisite de la Domnul pentru el. Căci știe că pentru cel ce nădăjduiește, cele trimise asupra lui sunt spre folosul lui, numai să nu le schimbăm noi prin necredință, chiar dacă acum par să fie întristătoare, pe urmă prin răbdare odrăslesc roadele mântuirii.

Ostenelile trupului sunt arme ale virtuților

Cel ce se luptă cu patimile și vrea să fie încununat de Dumnezeu, de va cădea, să nu rămână în cădere, lipsit de nădejde.
De vei voi să te mântuieşti, să fii ca un mort, nici ocărându-te, să nu te mânii, nici cinstindu-te să nu te înalţi, şi atunci te vei mântui.

Sfântul Antonie cel Mare ‒ drumul spre sfinţenie

Începător al vieţii monahale creştineşti, alături de Sfântul Pahomie cel Mare, Sfântul Antonie a iubit atât de mult nevoinţa, încât a luptat până la sânge cu diavolii şi cu nălucirile lor, devenind ca un far luminos în faţa călugărilor, încurajându-i şi învăţându-i cum să biruiască acele curse ale vrăjmaşului. După zeci de ani de vieţuire în deşert, a cunoscut că a venit ceasul în care sufletul său să plece la Dumnezeu, aşa că şi-a sărutat ucenicii şi le-a spus să îi îngroape trupul într-un loc ascuns, pentru ca egiptenii să nu îl ia în casele lor şi să îl slăvească.

Cei care-L cunosc pe Dumnezeu sunt plini de toată bunăvoinţa

Cel care înţelege cele cereşti crede lui Dumnezeu, ştiind că toate sunt făpturile voii Lui. Cel care, însă, nu le înţelege, nu crede niciodată că lumea este zidirea lui Dumnezeu şi că a fost făcută pentru mântuirea omului.

Monahul Damian Ţâru se împărtăşea des cu Trupul şi Sângele Domnului

„Ei, părinte, ce mare dar este moartea! Şi ce pedeapsă ar fi pentru om dacă n-ar muri!... Pământul ar deveni o temniţă pentru el.”

Pagini