Sfântul Prooroc Ilie și Fântâna Vieții - Manuscrisul Khamsa Nizami (1485-1495), Muzeul Național de Artă din Los Angeles, S.U.A Sfântul Prooroc Ilie este respectat ca profet și în religia islamică - Elias, în arabă إِلْيَاس, Iliās. Sfântul Prooroc Ilie apare în arta religioasă islamică într-o singură scenă din legendele islamice târzii. Este vorba de legenda prințului Iskandar (nume care are semnificații multiple; Iskandar este versiunea persană a numelui Alexandru; probabil că acest nume se referă la Alexandru cel Mare) care îl găsește pe Sfântul Prooroc Ilie la „fântâna vieții“. Al-Khizr (în traducere înseamnă „Omul Verde“, „cel Unul“ sau „Slujitorul corect al Domnului“ și este o figură enigmatică din religia islamică, probabil un profet sau un fel de personaj cu puteri miraculoase) și Sfântul Prooroc Ilie găsesc „Fântâna Vieții“. Povestea este reluată cu o mai mare amploare în Iskender Name, LXVIII-LXIX a lui Nizāmī; aici, Alexandru află de la un bătrân (probabil Khizr însuși cu chip de om) că, „dintre toate ținuturile, Ținutul Întunericului este cel mai bun, fiindcă acolo se află o Apă dătătoare de viață" și că izvorul acestui Râu al Vieții se află în Nord, chiar sub Steaua Polară. Nizāmī trece la nararea încă unei versiuni, preluate după „relatarea bătrânilor din Rūm“; aici, căutarea este întreprinsă de Sfântul Ilie și Khizr, care se așază lângă o fântână ca să-și îmbuce merindele, niște pește uscat. Peștele, căzând în apa fântânii, învie și în felul acesta căutătorii realizează că au găsit Fântâna Vieții, din care beau amândoi. Nizāmī trece apoi la versiunea coranică și interpretează Fântâna ca fiind una a Harului, adevărata Apă a Vieții fiind cunoașterea lui Dumnezeu. O interpretare similară a acestei teme străvechi există și în Noul Testament (Ioan, cap. 4). Nizāmī pune eșecul lui Iskender în seama nerăbdării acestuia, pe când în cazul lui Khizr „Apa Vieții se ivește fără să fi fost căutată“, cu referire la faptul că a fost dezvăluită indirect, prin efectul ei asupra peștelui, pe când Khizr nici măcar nu bănuiește că a și ajuns la ea. Sfântul Ilie apare ca descoperitor al „Fântânii Vieții“ pentru că el a fost ridicat cu trupul la cer, adică a dobândit nemurirea. Găsirea fântânii de către Sfântul Ilie și Khizr este redată în arta persană ca subiect al miniaturilor ce ilustrează Iskender Nāme. Una din acestea, dintr-un manuscris de la sfârșitul secolului al XVI-lea aparținând dlui A. Sakisian, este reprodusă în culori ca frontispiciu în La Miniature persane, 1929 și în monocrom de L. Binyon, Persian Painting, 1933, Pl. LXIa. Aici, cei doi profeți sunt așezați lângă fântână, într-un peisaj plin de verdeață; se pot vedea doi pești pe un platou și un al treilea, vizibil viu, în mâna lui Khizr. Este evident că acesta din urmă îi deslușește lui Ilie semnificația miracolului. Ilie este îmbrăcat în albastru, iar Khizr poartă un veșmânt verde și o pelerină maronie. Așa cum se precizează în Coran, nu există nici un dubiu că Mahomed i-a cunoscut pe creștini, dar și grupările iudaice din oazele de la Mecca și Medina, cu mult înainte de a-și profila propria religie. În perioada de mare extensiune a islamului, respectiv la începuturile sale, numărul creștinilor era foarte ridicat cu precădere în țările vecine Peninsulei Arabiei, și anume în Siria, Palestina, Irak, dar și în Etiopia. În Arabia, încă din perioada primară a creștinismului, numărul credincioșilor a crescut consecvent. Între secolele IV-VI, creștinismul s-a răspândit, în principal, într-un spațiu pe care mai târziu islamul îl va converti. La rândul său, Mahomed n-a făcut altceva decât să se poziționeze într-un spațiu în care era presat în permanență de prezența iudaică și creștină de pe coasta Mării Roșii și Arabiei de Sud. Indiscutabil, lucrul acesta l-a ajutat, în sensul că, dincolo de interesele comerciale ale soției sale din Siria și țările învecinate, a reușit să înțeleagă cu mult mai bine mesajul creștinismului. La început, Mahomed n-a așteptat de la iudei și creștini nimic altceva decât validarea sa ca profet și trimis al lui Dumnezeu. La rândul său, el îi considera pe iudei și creștini drept receptori ai unei revelații anterioare, cu mult superioare celor păgâne, cum ar fi, de pildă, cele legate de politeismul preislamic. Așa se explică faptul că, încă din perioada de la sfârșitul erei meccane, el îi numea pe evrei și pe creștini „popoare ale Scripturii“ (ahl al-kitab). Nu o făcea însă în zadar. Aștepta de la ei să-l recunoască drept ultimul profet, profetul arabilor, cel care le-a adus acestora Coranul, mesajul lui Dumnezeu în limba arabă. O făcea pentru că, la rândul său, Îl recunoștea pe Iisus drept „profet“ (nabiy), ca „trimis“ (rasul) și slujitor (âabd) al lui Dumnezeu. Pe de altă parte, virtuți precum înțelepciunea, dreptatea, iubirea din mesajul lui Iisus Hristos vor fi foarte utile pentru Coranul de mai târziu. Mahomed s-a distanțat repede de evrei, imediat după refugiul său de la Mecca la Medina (622), eveniment care marchează începutul erei musulmane. În Coran (5, 82), evreii și păgânii sunt etichetați de cele mai multe ori ca adversari ai credincioșilor musulmani. Nu același lucru, cel puțin în această perioadă, este valabil pentru creștini. Coranul subliniază, dimpotrivă, evlavia, iubirea, smerenia și credința creștinilor (5, 82-83). Această atitudine este, din păcate, pe termen scurt. Imediat au început să apară reproșuri la adresa creștinismului și comunităților creștine.