Din veac Tatãl se denumeste în Verbul, prin Cuvântul Sãu. Si Cuvântul se face trup pentru a ne revela Numele și pentru a-L sfinți pânã la capãt, cãci Numele este prezența, „despãrțitã" și în același timp „strãlucitoare" adicã sfântã. „Sfințirea Numelui" nu însemna, în vremea lui Hristos, cinstea și lauda aduse lui Dumnezeu, ci jertfa vieții, adicã martiriul. Iisus a sfințit Numele pânã la Cruce și Numele L-a sfințit pe El pânã la Înviere. Iisus cel rãstignit este „Unul din Sfânta Treime" rãstignit, spune Liturghia bizantinã. Iisus cel rãstignit este Dumnezeu cel rãstignit.

Acolo, în acea golire totalã de pe cruce se reveleazã Numele care Îi este propriu lui Dumnezeu. Și acest Nume este iubire, „Dumnezeu este iubire", spune sfântul Ioan. Din iubire pentru noi, Dumnezeu ni se alãturã în suferința, revolta, disperarea și agonia noastrã. „Pãrinte, dacã e cu putințã, fã sã treacã de la Mine paharul acesta". „Doamne, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai pãrãsit?"

Astfel cã, de acum încolo, între suferința noastrã și neant, între revolta, disperarea, agonia noastrã și între neant, se așeazã Dumnezeu cel întrupat și rãstignit și Acesta, înviind, ne deschide nebãnuite cãi de luminã.

Pentru a „sfinți Numele" noi nu trebuie decât sã ne refugiem la crucea lui Hristos.

Martiriul creștin este o experiențã misticã în care un bãrbat sau o femeie, adesea oameni obișnuiți, se încredințeazã lui Hristos, cu o încredere smeritã, exact în momentul celei mai intense suferințe. Și se întâmplã atunci cã îl nãpãdește bucuria învierii.

Sunt multe feluri de a fi martir: „... fericiți cei prigoniți pentru dreptate... fericiți veti fi când vã vor ocãrî..." Sau, poate banal, boala, decãderea, pierderea celor apropiați, trãdarea, singurãtatea, moartea.

Întâi de toate, trebuie sã combatem suferința, cu atenție delicatã, atât la aproapele cât și la noi înșine.

Occidentul modern a fãcut mult în acest sens și e bine. Cãci suferința poate fi obscurã, fãrã sens, insuportabilã; de aceea atât de des ea desparte, obsedeazã, devine o moarte înainte de moarte. Mai moderatã și dacã o trãim în credințã, ea poate sã facã din trup o chilie de mânãstire, sã ne detașeze și sã ne deschidã.

Dar trebuie sã mã rog mai ales ca sã-mi trãiesc suferința ultimã și sã mor identificându-mi în mod tainic Trupul cu trupul chinuit al lui Hristos, pentru ca sã vinã atunci în mine „sfințirea Numelui" și chiar, dacã este voia lui Dumnezeu, ca ea sã strãluceascã în mine, ca și cum aș împlini ceea ce lipsește din suferințele lui Hristos, pentru a relua expresia sfântului Pavel. Poate cã atunci, în acea spaimã și oroare va pãtrunde o luminã și eu voi putea spune cu Iisus, în El, nu numai „Doamne, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai pãrãsit?", ci și "Pãrinte, în mâinile Tale îmi încredințez duhul Meu".

Vorbesc la persoana întâi, nu știu despre ceilalți, nu existã decât cazuri particulare. Creștinismul nu înseamnã sã știi totul. Poate cã înseamnã sã nu știi nimic, dar sã ai, totuși, încredere. În legãturã cu „sfințirea Numelui", aș vrea sã adaug douã lucruri:

Primul este cã Numele invocã și evocã Prezența. El nu o stãpânește, ca în magii, ci ne aduce pe noi, ei. Cei care încep sã iubeascã își schimbã între ei numele și fiecare se gândește adesea la numele celuilalt. La fel se întâmplã, și este infinit mai puternic - cãci cel puțin suntem siguri de iubirea Lui - în legãtura noastrã cu Hristos.

Cunoaștem mai mult sau mai puțin ceea ce se cheamã „Rugãciunea lui Iisus", „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mã pe mine, pãcãtosul", pronunțatã odatã cu respirația. În monahismul vechi, se întâlnesc tot felul de formule scurte: „Kyrie eleison", „Doamne miluiește", „Doamne ajutã-mã, spre ajutorul meu ia aminte", „Cum știi Tu și cum vrei Tu...", „Slavã Ție, Dumnezeul nostru, slavã Ție" etc.

Putem inventa și altele. În viața de zi cu zi, acesta este un mod foarte simplu de a „sfinți Numele", de a sfinți totul prin Nume, de a pune Numele ca pe o pecete a eternitãții peste ființe și lucruri, de a descifra o situație cu ajutorul Lui. Cãci Dumnezeu ne vorbește continuu prin ființe, lucruri, întâlniri... Numele se reveleazã la fel de complex ca și un diamant cu mii de fațete, fiecare corespunzând unui lucru, unui chip, unei situații...

Desigur, nu este vorba, la cei mai mulți dintre noi, de invocarea continuã a Numelui, ci mãcar sã facem sã țâșneascã din când în când un strigãt de ajutor, sau de mãrire a lui Dumnezeu. Problema este sã nu uitãm de Dumnezeu. Cãci uitarea este cel mai mare pãcat, spun cei duhovnicești. Uitarea, somnambulismul, insensibilitatea sufletului, împietrirea inimii. Și atunci, dintr-o datã, trebuie sã ne aducem aminte de Dumnezeu, chiar dacã numai pentru a-L înfrunta, precum Iacob sau pentru a ne ridica împotriva Lui, precum Iov. Sã strigãm cãtre El, cãtre Dumnezeu cel viu și nu sã amuțim în fața zidului de neclintit al destinului, al neantului, al dezastrului inevitabil. Doamne, pentru ce? „Tu m-ai luat drept țintã" - îl citez pe Iov. "Vei înceta Tu, în sfârșit, sã mã privești spre a-mi da timp sã-mi înghit saliva?" (iarãși Iov). Doamne, vino în ajutorul meu. Cãlãuzește-mã, lumineazã-mã. Nu voia mea, ci voia Ta. Și în bucurie, sau pur și simplu în plãcerea smeritã de a exista: slavã Ție, Doamne, slavã Ție. Atunci ne dãm seama cã avem mult mai mult timp pentru a ne ruga decât ne-am fi imaginat... Invocarea Numelui: rugãciunea celor care nu au timp sã se roage.

Celãlalt lucru pe care aș vrea sã-l spun în legãturã cu „sfințirea Numelui" este cã nu existã, pentru Iisus, o separare staticã între sacru și profan, nu existã reguli care sã despartã curatul de necurat. Viața noastrã de zi cu zi se mișcã între Kiddouch haschem, „sfințirea Numelui" si Hilloul haschem, „profanarea Numelui" și hotarul este într-o continuã mișcare, el trece prin inima noastrã, prin gura care grãiește din prisosul inimii, prin privire.

Totul poate fi sfințit, de vreme ce, spune Zaharia, „orice vas va fi închinat Domnului", iar „cinstea și slava" popoarelor vor intra în Noul Ierusalim, spune Apocalipsa. Nimeni nu este prin excelențã „bun" sau „rãu"; pentru un pedagog, un judecãtor și pentru orice om responsabil, aceasta este cheia legãturii cu ceilalți.

Și dacã tehnica ne elibereazã și ne va elibera din ce în ce mai mult de muncile fizice extenuante și de stereotipiile intelectuale, este pentru ca sã putem regãsi posibilitatea de a sfinți Numele prin simplul contact cu materialele, prin practicarea unei arte, prin controlul calm al inteligenței încorporate în mașini (lucru imposibil în afara unei revoluții culturale).

(Olivier Clement, Tâlcuire la Tatăl nostru, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia)