Abia se ridicase băieţaş de-o şchioapă. În fiecare zi intra în atelierul mirosind a piele dubită, încurcându-şi bunicul şi tatăl, care se mai ridicau din când în când să caute vreun petic de cojoc, vreo bucată de prim sau nişte aţă. Îi plăcea să stea acolo, să privească maldărele de piei frumos stivuite, să încerce cuşmele de miel gata cusute, ce-şi aşteptau, cuminţi, stăpânii. Şi, mai ales, îl fascina jocul de puncte şi linii pe care cei doi cojocari, tată şi fiu, doar cu un ac şi aţă neagră, le desenau pe pielea albă a cojocelului. Îi era drag bunicul - Moşuâ -  un izvor de snoave şi de vorbe de duh. Bucovinean zdravăn, cu mustaţa cu vârfuri răsucite, văzuse şi auzise multe la viaţa lui. Umbla drept, îmbrăcat cu izmene strâmte şi cămaşă, încins cu brâu şi cu boandă pe deasupra, cusută de el, aşa cum le era portul tuturor celor de la Straja. Într-o bună zi, copilul Constantin a ştiut că asta o să facă şi el. Nici măcar n-a aşteptat să crească. A încercat să coase şi să croiască aşa, de băieţandru. Azi oleacă, mâine oleacă, lucrul mergea tot mai bine. Aşa că n-a mai lăsat acul din mână. Să tot fie vreo 55 de ani de-atunci…

A treia generaţie de cojocari

Costan Zgripţ, cum îi spun toţi străjenii, s-a născut într-o familie de cojocari din tată-n fiu. Ambii bunici, şi cel dinspre mamă, şi cel dinspre tată, mai apoi şi tatăl său au cusut sute de cojoace şi bonzi. Faima le-a mers în toată Bucovina. Acum el reprezintă a treia generaţie. Şi, din păcate, ultima. „O mai fost cojocari, daâ s-o pierdut. Oaminii o slăbit, o-mbătrânit“, spune tanti Ecaterina Juravle, nevasta meşterului, cea care îl ajută, de-o viaţă, în atelier.

Constantin Juravle are 64 de ani, dar se simte încă tânăr, în putere. Meseria i s-a potrivit mănuşă. Atât de dragă i-a fost, că nici acum n-ar da-o pe altceva, pentru nimic în lume. A cusut acasă, cot la cot cu tatăl, apoi pe vremea comuniştilor a lucrat la Artizanat. A cusut şi acolo, nici nu mai ştie cât, pentru export. După Revoluţie s-a aşezat într-o odăiţă de acasă, cu ferestre largi, de unde cojoacele albe, dichisite cu puţin negru, pleacă peste tot în lume. „O fost o perioadă când ieşise second-handul ista, cu tot felul de haine. S-o prins a pierde atunci cojoacele. Daâ acuma, de-o bucată de vreme, tineretul s-o întors înapoi la tradiţie, la portul naţional. Am tare multe comenzi“, povesteşte meşterul cojocar. Se caută nu numai cojoacele, ci şi bonzile, şi pieptarele, ba chiar şi căciulile de miel. Un cojoc străjenesc ajunge să coste 1.000 de lei, iar bondiţele 600-700 de lei, în funcţie de model.

„Ăsta-i portul străjenesc!“

Cercetez cu privirea fiecare ungher din odăiţa strâmtă, plină ochi de cojocele, de piei, de petice şi de aţe de tot felul, la fel cum va fi făcut, odinioară, moş Costan, în atelierul bunicului. O maşină de cusut  ce-şi face meseria de mai bine de 40 de ani pare să domine încăperea. Între timp, meşterul intră pe uşă, cu un cojoc greu în mână. „Ăsta-i portul străjenesc!“, exclamă cu nedisimulată mândrie. „Îi cojocul meu. Are poate mai mult de 30 de ani; eu l-am cusut“, continuă să-mi povestească. Apoi îl aşază cu grijă lângă unul pe care abia l-a terminat de cusut, să-l pot fotografia în voie.

Alb ca laptele, conturat pe margini cu prim şi decorat, cu atâta delicateţe, cu flori negre pe părţi, cojocul de Straja e o splendidă expresie a sensibilităţii şi gustului pentru frumos cu care oamenii locului au fost hăruiţi. Nimic în plus, nimic în minus. Tot ce e aşezat pe cojocel sau pe boandă vădeşte o proporţie şi o armonie desăvârşite. „Portul la noi e foarte simplu. Culori puţine, numai maro şi negru. Totul e cusut la mână“, îmi explică Constantin Juravle.

Materialul cu care lucrează şi-l procură, de cele mai multe ori, singur. Pieile le ia gata tăbăcite, dubite chimic, de la oraş. Că acum nimeni nu mai face trebuşoara asta în gospodărie. Şi de prim, din caracul (blăniţă buclată de miel) negru, de pus pe marginea cojoacelor,  face singur rost. Cu holiţa (meşina) e mai greu, căci numai un bătrânel de 84 de ani mai coase astăzi aşa ceva în Straja. Holiţa sau meşina este o fâşie îngustă de piele de oaie, decorată cu flori şi motive populare pe partea, bine curăţată, pe care a fost lâna, care se aplică pe cojocel.

Dincolo de costuri, de migală, de oboseala mâinilor şi-a ochilor, el treaba şi-o face la fel ca întotdeauna, fără să se abată de la meşteşugul învăţat de la Moşuâ.

Costan Zgripţ, pe podium  la Ambasada Franţei

Eleganţa acestor cojoace l-au făcut celebru pe meşterul străjean. Un designer francez, Phillipe Guilet, a văzut câteva modele şi a străbătut întreaga Românie pentru a-l cunoaşte şi a vedea ce poate să facă. A rămas cu gura căscată când a văzut ce iese din mâinile acestui bucovinean modest, cu ochii senini ca cerul şi cu sufletul aşezat mereu dinaintea celui ce-i calcă pragul. Şi a vrut musai ca acele modele, de o uluitoare simplitate, dar atât de frumoase, să facă parte dintr-o colecţie inspirată din patrimoniul cultural românesc pe care urma să o prezinte la Bucureşti. „Am fost la un târg de meşteri la Gura Humorului. O doamnă mi-o cerut numărul de telefon şi adresa. Şi de-acolo s-o prins a zvoni. ..Phillipe o vinit la mine în primăvară, s-o uitat, o văzut ce lucrări fac şi la vreo două luni o apărut din nou. Mi-o adus material şi m-am apucat de lucru. I-o plăcut tare mult că o ieşit exact ce-o vrut el“, îşi aminteşte meşterul.

Piesele cusute manual de cojocarul de la Straja au fost prezentate în cadrul colecţiei „Prejudecăţi“ a designerului francez, în noiembrie 2011, la reşedinţa Ambasadei Franţei din Bucureşti. Meşterul a urcat şi el pe podium, în fabulosul port străjenesc, fiind aplaudat la scenă deschisă.

„Nu mai sunt meseriaşi…“

Azi în Straja mai sunt doar doi meşteri cojocari. Moş Aurel Comariţa, cel mai în vârstă dintre ultimii cojocari, s-a prăpădit zilele trecute. Din păcate, meseria asta, atât de frumoasă, va dispărea odată cu ultimii ei purtători. „Eu am două fete şi trii băieţi. Cât o fost mici, o lucrat cu noi. Daâ după ce-o început liceele, facultăţile, n-o mai vrut. Eu zic că meseria asta are viitor, dar, din pacate, nu-s meseriaşi“, îmi spune, la plecare, Constantin Juravle.