Defectele altora umplu golul meu?

A devenit aproape un reflex social ca în discuţiile cu semenii subiectul să alunece încet… spre alţii. Indiferent din ce punct porneşte conversaţia, ne trezim la un moment dat analizând neajunsurile, nereuşitele, greşelile unor persoane care, de cele mai multe ori, nu sunt prezente.

Cu cât aceste aspecte sunt mai evidente pentru partenerii discuţiei, cu atât, în mod bizar, entuziasmul lor creşte. Pe lângă punctul de vedere comun pe care cei doi sau mai mulţi îl împărtăşesc în discuţie, îi mai leagă şi un sentiment comun, acela dat de existenţa unei persoane în raport cu care se simt superiori - mai buni, mai inspiraţi în decizii şi alegeri, mai de succes. Constatarea asta este cea care imprimă un sentiment plăcut, care animă, dinamizează, face ca discuţia să se alimenteze prin ea însăşi, fără a fi nevoie ca protagoniştii să caute subiecte noi. Singurul lucru care se cere făcut este alegerea din când în când a unei persoane, fapt care relansează discuţia. Identificarea şi analizarea greşelilor celorlalţi au efectul aparent de a umple golul personal interior, de a distrage atenţia de la propriile probleme şi nemulţumiri, de a ne împiedica să ne confruntăm cu propria persoană aşa cum este ea, cu plusuri şi minusuri. Acesta este şi motivul pentru care oamenii discută cu entuziasm despre evenimente exterioare, politică, vreme, ştiri, vieţile altora, dar mai puţin despre propria persoană, despre ceea ce simt şi gândesc.

Dar să revenim la subiectul nostru… Pe lângă sentimentul de aparentă superioritate pe care îl conferă analizarea defectelor celorlalţi, discuţiile animate care se iscă sunt o ocazie de descărcare a propriilor nemulţumiri, mânii, resentimente…, fără a le spune pe nume şi a le asuma. Este ca şi cum am lua energia dată de trăirile noastre şi, în loc să o asociem factorului declanşator - persoană sau eveniment din viaţa noastră -, o reorientăm spre subiecte exterioare. Pare o decizie comodă şi eficientă, atâta timp cât ne putem descărca tensiunile, fără a ne apropia de „zona dureroasă“, fără a pune degetul pe rană.

Greşelile sau defectele pe care le criticăm sunt de fapt trăsături care ne aparţin

Eficienţa este însă doar aparentă, întrucât în acest mod ne umplem viaţa de vieţile altora, în special de aspectele nefericite ale acestora…, fără a acorda câtuşi de puţină atenţie propriilor probleme şi a le rezolva.

De la tonul justiţiar, la cel preocupat, aparent binevoitor şi compătimitor faţă de necazul celuilalt, acest gen de conversaţie acoperă, distrage atenţia, fără să umple însă propriul gol interior.

Este ca şi cum i-am trece pe cei din jurul nostru - cunoscuţi, colegi, amici - printr-o sită atât de fină încât noi înşine nu am reuşi să trecem prin ea. A ne orienta atenţia în mod exclusiv asupra greşelilor celorlalţi deformează percepţia, imaginea noastră asupra lor şi ne determină să îi identificăm cu greşeala, negându-le în mintea noastră dreptul la complexitate.

Discuţiile de acest gen prezintă însă un fel de atracţie hipnotică, deseori fiind dificil să rămâi un simplu spectator, fără a simţi presiunea din partea celorlalţi de a face şi tu măcar o remarcă, pentru ca apoi, la final, să rămâi cu un gust amar şi cu sentimentul că situaţia respectivă a scos ce e mai rău din tine.

Neajunsurile celorlalţi, în afară de această pseudo-împărtăşire a părerilor, ar putea să ne ofere o oportunitate reală de autocunoaştere, de completare a imaginii pe care o avem despre noi  înşine, cu aspecte pe care nici nu le-am bănuit. Dacă i-am transforma pe ceilalţi din jurul nostru, despre ale căror defecte discutăm, în propriile oglinzi? Dacă am înţelege că greşelile sau defectele pe care le criticăm şi le corectăm în viaţa celorlalţi sunt de fapt şi trăsături care ne aparţin, dar pe care, dacă le-am recunoaşte, ego-ul nostru ar avea de suferit?

Dacă am accepta că ceea ce ne deranjează şi ne revoltă cel mai mult la ceilalţi sunt de fapt şi defecte ale noastre, pe care ne este mai uşor să le observăm la alţii decât la noi, punând astfel în aplicare mecanismul psihologic al proiecţiei?

Relaţia cu celălalt, oportunitate de întâlnire cu Dumnezeu

Pe lângă întâlnirea cu sine, semenii noştri, cu neajunsurile lor, ne pot oferi oportunitatea de a ne întâlni cu Dumnezeu. Să-L rugăm, de fiecare dată când vedem un lucru - trăsătură, atitudine, comportament - criticabil la cel de lângă noi, să ne arate şi darurile, „talanţii“, pe care i-a pus în acel suflet.

Pe lângă aceasta, mai puteţi face voi înşivă un exerciţiu care să vă ajute să vă lărgiţi şi să vă nuanţaţi percepţia asupra celorlalţi, de multe ori pervertită de tendiţa de a vedea doar răul. Astfel, pentru fiecare aspect criticabil pe care îl descoperiţi la celălalt, încercaţi să identificaţi două aspecte pozitive, de admirat, de apreciat la acesta.

Acest gen de atitudine este cu atât mai necesară pentru a contrabalansa tendinţa general constatată în jurul nostru, în societate, în programele de televiziune, indiferent de specificul şi factura lor, de la emisiuni informative, până la dezbateri televizate. Tonul, de obicei, este unul incisiv, încercându-se cu orice preţ identificarea şi evidenţierea punctelor sensibile ale adversarului în discuţie, în timp ce informaţiile prezentate au un caracter vizibil negativ. Acestea au ca efect treptat conectarea noastră la nişte tensiuni, uneori artificial preluate, dar care ne pot afecta în sens negativ preocupările, relaţiile cu ceilalţi şi calitatea vieţii. Restructurarea relaţiilor interumane după aceste modele de tip combativ duc, chiar şi pe ortodocşii ce respectă rânduiala Bisericii, la îndepărtarea de unul dintre scopurile vieţii: iubirea aproapelui.

De la același autor

Ultimele din categorie