Publicarea colecţiilor dedicate stareţilor de la Optina, prin prezentarea unor chipuri de pocăinţă, a unor „genii ale sfinţeniei“, se doreşte a fi un izvor de viaţă care să îl adape autentic pe creştin în setea lui după sens, după Hristos, să îl îndrume pe omul contemporan în căutarea odihnei sufleteşti, să-i umple viaţa cu duh şi adevăr.

Este foarte greu să găsim cuvinte pentru a descrie influenţa Stareţului Macarie (1788-1860) asupra fiecărei personalităţi în parte, priceperea sa de a aduce spre acelaşi ţel, pe căi diferite, privind la diversitatea caracterelor, capacităţilor şi profilului duhovnicesc, dragostea sa de păstor şi de părinte faţă de toţi în general, bunăvoinţa faţă de cei neputincioşi şi de cei ce se căiesc, asprimea faţă de cei cârtitori, priceperea de a mângia printr-un singur cuvânt, de a bucura cu privirea sau cu binecuvântarea, de a încuraja cu o mică, dar preţioasă atenţie (pentru că era dată la timp), de a stimula pe cei ce prestează munci înalte şi trăiesc, în acelaşi timp, mândria deşartă, de a-i ridica la lucrare pe cei ce lenevesc, fără mustrare şi mânie, de a-i sprijini pe cei deznădăjduiţi, a-i domoli pe cei înflăcăraţi de râvnă, în chip iraţional, de la căutarea de dăruiri duhovniceşti înainte de a se curăţa de patimi.

Încă din fragedă copilărie Stareţul Macarie atrăgea atenţia tuturor prin calităţi deosebite: blândeţe, tăcere, linişte. El nu participa la jocurile fraţilor sau colegilor săi, ci stătea întotdeauna acasă şi aproape niciodată nu se depărta de iubita sa mamă, care spunea apropiaţilor săi: „Inima mea simte că acest băiat va ieşi ceva neobişnuit“.

Povestind despre circumstanţele intrării sale în mănăstire, spunea că atunci când a venit prima oară la Sihăstria Ploşciansk a avut sentimentul că nu ştie unde se află, „pe pământ sau în cer“, şi i se părea că toţi monahii sunt „îngerii lui Dumnezeu“. Această curată vedere a sa era, desigur, lucrarea deosebită a harului dumnezeiesc, care îi arăta în chip vădit drumul pe care îl cer cuvintele psalmistului: „Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu“ (Ps. 142, 8).

Profunda smerenie a Stareţului Macarie, ca rădăcină şi fundament al oricărui bine, a atras la sine tot soborul strălucitoarelor virtuţi evanghelice.

Chibzuinţa este conştiinţa neîntinată şi simţământul curat. Ea se găseşte doar în inimile şi pe buzele curate. Acest dar înalt i l-a dăruit Domnul şi fericitului Stareţ Macarie, pentru folosul obştesc. Cu ajutorul acestui dar fiecare din cei ce veneau la dânsul pentru descoperirea cugetelor, călugări şi mireni, primea vindecarea potrivită cu neputinţa sa; el oferea tuturor celor care îi cereau sfaturi duhovniceşti povăţuiri drepte şi adevărate, după învăţătura Sfinţilor Părinţi.

Această carte ne învaţă să aducem slavă lui Dumnezeu Cel Preamilostiv

Iubirea stareţului cu care a iubit din tot sufletul său, mai mult decât orice, pe Domnul său şi pe aproapele său, ca pe sine, a fost cu adevărat înflăcărată şi lucrătoare. Plin de această iubire, Stareţul şi-a revărsat din belşug mila sa, înainte de toate, asupra tuturor fiilor săi duhovniceşti, cuprinzându-i pe toţi. După modelul Preamilostivului nostru Mântuitor, nu şi-a întors faţa sa de la niciunul dintre cei care veneau la dânsul şi îi cereau milostenie duhovnicească sau trupească şi nimeni nu pleca de la dânsul fără să îi fi dat atenţia cuvenită nevoilor lui. Nerăutatea şi simplitatea îi erau copilăreşti. Având asemenea însuşiri şi aflându-se, ca urmare a acestora, într-o stare sufletească de linişte şi de netulburare, Stareţul Macarie dorea să vadă şi să întreţină pacea şi între fiii săi duhovniceşti şi se străduia să dezrădăcineze tulburările, dacă le descoperea. În general, mintea sa lucrătoare a rugăciunii inimii şi minţii era totdeauna unită cu Dumnezeu, din care pricină faţa sa strălucea de bucurie duhovnicească şi de dragoste de Dumnezeu şi de aproapele. Uneori ajungea la o stare de contemplaţie duhovnicească, mai ales când medita sau discuta despre căile cele nespuse ale Proniei, despre marea şi neîncetata Lui putere.

Timpul se scurge pe nesimţite şi nu vedem cum zboară el, măsurat în secunde, minute, ore, zile şi aşa mai departe şi orice secundă ne apropie de veşnicie. Ştiind aceasta, nu ne îngrijim de felul cum trebuie să dăm răspuns nefăţarnicului Judecător. Simţurile ne întunecă mintea. Toată grija şi gândirea noastră se îndreaptă înspre cum să dobândim odihna trupului, dar de suflet ne îngrijim puţin şi, de aceea, ne lipsim de pacea şi de liniştea duhovnicească.

Citiţi această carte pentru că ne învaţă să aducem slavă lui Dumnezeu Cel Preamilostiv, Care revarsă asupra noastră nespuse bunătăţi, pentru că izvorul bunătăţilor nu poate izvorî din Sine niciun fel de alte valuri decât cele bune, pe care, neînţelegându-le, adesea murmurăm împotriva Atotbunului Dumnezeu.