Ștefan cel Mare pe patul morții Fiind pe patul morții, Ștefan cel Mare, Domnul Moldovei, chemă pe fiul său Bogdan, pe Mitropolit, arhierei și toți boierii, și le dădu învățătură: să nu pună reazam pe nici unul din neamurile vecine, pentru că toți sunt slabi, schimbăcioși și nesiguri. Ci este mai bine să închine țara celui mai puternic și mai înțelept, turcilor; dar prin această închinare Moldova să nu-și jertfească nimic din neatârnarea, drepturile și libertățile ei, ci în schimbul unui tribut să și le asigure pe toate. Dacă însă Turcul va cere alte condițiuni mai grele, atunci toți să ridice armele și să se jertfească pentru libertatea și religiunea părinților lor, precum s-a jertfit și s-a luptat dânsul timp de 47 de ani. Vartolomeu Măzăreanu, într-o lucrare, transcrie ultimele cuvinte ale voievodului: „… Doamne, numai tu singur știi ce a fost în inima mea. Nici eresurile înșelătoare, nici focul vârstei tinerești n-au putut-o sminti, ci am rămas întărit pe piatra care este Însuși Hristos, pe a căruia Cruce de-a pururea îmbrățișată la piept ținând, viața mea am închinat-o, nădejde nesmintită printr-însa la părintele veacurilor având, prin care pe toți vrăjmașii am gonit și am înfrânt..“. Și cu aceste cuvinte, „Tatăl Moldovei“ a trecut în lăcașul cel veșnic. La ziua pomenirii sale, la 2 iulie, cântăm împreună marelui voievod: „… Apărător neînfricat al credinței și patriei străbune, mare ctitor de locașuri sfinte, Ștefane voievod, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne izbăvească din nevoi și din necazuri“.