- Ai fost toată vara prin pelerinaje și tabere. Nu e de-ajuns? Toate întâlnirile acestea sunt la fel.

Răspunsul meu a ieșit firesc, fără să-l gândesc.

- Pentru prieteni.

Probabil, pentru unii răspunsul meu a sunat ciudat. Prieteni? Nu vorbim cam cu prea multă ușurință despre prieteni și prietenie? Am fost acuzată, nu doar odată, de naivitate, de lipsă de maturitate, că trăiesc cu capul în nori... Poate că cei ce spun asta despre mine au dreptate, dar, eu nu-mi pot imagina viața fără prieteni. Am citit undeva cuvintele: „și cel care crede că va reuși, și cel care crede că nu va reuși, amândoi au dreptate”. Aș parafraza și aș spune: și cel care crede că poate avea prieteni, și cel care nu crede că poate avea prieteni, amândoi au dreptate. Eu deocamdată, am prieteni și o parte dintre ei, sunt din Botoșani. Și nu mă simt vinovată. De fapt, cred că una din cele mai mari taine ale Bisericii este aceea a prieteniei. Nu cred că putem vorbi despre Biserică, despre Trupul lui Hristos, în afara prieteniei. Aproape că-mi vine a spune că cel ce nu crede în prietenie este ateu.

Astfel, dorind să trăiesc bucuria normalității, de care nu avem parte în fiecare zi, am întins pasul spre Botoșani. Am nevoie, ca fiecare dintre noi, să simt bucuria libertății, să trăiesc printre oameni care mă acceptă și mă iubesc așa cum sunt. La Botoșani, pe lângă întâlnirea cu cei dragi, am descoperit puțin din adâncurile și tainele personalităților ce ne-au fost prezentate: Mihai Eminescu, George Enescu, Nicolae Iorga, părinții Cleopa Ilie și Paisie Olaru, Sfinții Ioan Iacob și Onufrie de la Vorona, Elena Rareș, patriarhul Teoctist, Ștefan Luchian, etc. Nu avem acces cu adevărat la pământul Botoșanilor și nu-l putem cunoaște cu adevărat, dacă nu cunoaștem cum a fost văzut, descris, cântat, pictat de cei ce au trăit aici în vremurile trecute. Tărâmul Botoșanilor are o memorie, iar noi am încercat în cele două zile să pătrundem în această memorie, în amintirile locului. Amintirile noastre îmbogățite de amintirile neamului nostru ce s-a născut și a trăit pe aceste plaiuri ne fac mult mai puternici. Amnezicul, cel ce și-a pierdut memoria, nu reușește să-și aducă aminte de unde vine și unde se duce, cum îi cheamă pe cei apropiați ai lui și nu recunoaște nici locurile. Cel ce are amnezeie spirituală, nu-și amintește de înaintașii lui, din ce neam face parte, care este credința străbunilor lui... Dacă amnezia se agravează, ajunge să nu-și mai recunoască nici părinții și nici frații. În sesiunile de lucru, participând la conferința susținută de părintele Cleopa Străchinaru, starețul Mănăstirii Cozancea, ascultând predica Înaltpreasfințitului Teofan, am făcut de fapt un tratament împotriva amneziei. Tratamentul amneziilor de origine spirituală, vizează îndepărtarea inhibițiilor și readucerea în conștiința subiectului a amintirilor ce ne consolidează identitatea noastră creștină și românească.

La Botoșani am meditat din nou la condiția noastră, a oamenilor. Este ușor să privim cerul lăsând lumina stelelor să pătrundă adânc în sufletele nostru, dar, deși este ușor, cât de rar ne oferim ocazia de a ridica ochii din grijile vieții spre înalturi. Suntem înecați de mărunțișuri. Aici este problema, nu putem să ridicăm privirea și nu știm să privim. La Botoșani ca și-n alte întâlniri, învățăm să privim și învățăm să avem curajul de a vedea cerul. Pe scurt, participăm la scurte lecții în care învățăm de fapt să trăim. Prietenii din Botoșani, prin tot ceea ce au organizat ne-au îndemnat să ne bucurăm de Cer și de stelele care îl împodobesc.

Casa memorială de la Ipotești și Lacul codrilor albastru ne-au adus aminte de Eminescu și de cum a văzut el aceste locuri.

Marșul cu steaguri, torțe și cântări, a fost și el într-o totală armonie cu cerul. Dacă am reuși să păstrăm această armonie... am transforma pământul într-o oglindă a cerului. Și am nădejdea aceasta, pentru că între tinerii pe care i-am cunoscut la Botoșani, am văzut sclipirile a multe viitoare stele. Cerul Botoșanilor este deschis. Se îmbogățește mereu. (Sara Melenciuc, ATOR Iași)