Pustiul ca binecuvântare

De ce nu am putea să Îl vedem pe Dumnezeu acolo unde nu primim un răspus sau nu ni se împlineşte o cerere, convinşi fiind că Planul Său depăşeşte prezentul şi se înveşniceşte?

Lucrarea lui Dumnezeu în viaţa popoarelor, a oamenilor sfinţi sau păcătoşi, de cele mai multe ori, este aşteaptată a fi decriptată în evenimente sau elemente care depăşesc limitele banalului cotidian. Omul doreşte, de cele mai multe ori, o minune sau un semn pentru a părăsi o convingere, ori pentru a şi-o întări pe cea pe care o deţine. Dorinţa de concret sau palpabil poate fi depăşită în acest registru de „străfulgerările” conştiinţei în care Dumnezeu se face prezent. El are planul Său cu fiecare dintre noi prin care ne cheamă, ne învaţă, ne ocroteşte, ne încearcă în lucrurile omeneşti slabe şi vremelnice, pentru a le câştiga pe cele dumnezeieşti şi netrecătoare.

De multe ori îi auzim pe unii creştini din preajma noastră spunând – cu o îndoială în glas amestecată cu revolta aşteptărilor neîmplinite - că Dumnezeu nu le-a ascultat rugăciunea sau nu i-a ajutat în demersurile pe care doresc să le realizeze. În acelaşi timp, cu aceeaşi legitimitate pe care ei şi-o arogă, rămâne să ne întrebăm dacă ei sau noi L-am ascultat sau Îl ascultăm pe Dumnezeu în ceea ce gândim şi facem. Fără îndoială că polemica pe această temă poate să continue la nesfârşit cu argumente pro sau contra, dar pentru creştinul autentic lucrarea lui Dumnezeu poate fi înţeleasă şi descoperită atât pe cele mai înalte trepte ale bucuriei conlucrării şi dialogului cu harul lui Dumnezeu, dar şi în părăsire, în „liniştea asurzitoare a pustiului” în care nu există un răspuns sau măcar un ecou dătător de speranţă. Cea de-a doua ipostază este şi cea care ne frământă, care ne plasează pe tărâmul interogaţiilor şi a căutărilor, iar dacă facem un simplu efort de a privi în noi înşine şi în jurul nostru descoperim câte „pustiuri” ne asaltează.

În Scriptura Vechiului Testament experienţa pustuiului (Ieşirea 13-15; 17,1; 18,5; Iezechiel 20,10) a fost aceea la care Dumnezeu i-a condamnat pe israeliţii ieşiţi din Egipt slabi în credinţă.[1] Acolo ei s-au constituit ca popor, au primit comandamentele lui Yahweh, au aflat ce înseamnă purtarea Sa de grijă fiind hrăniţi cu mană, s-au rupt printr-un proces dureros de relativizările spirituale impuse de convieţuirea cu egiptenii idolatri, pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi mai ales voia şi aşteptările Sale. Toate acestea s-au realizat cu jertfă, cu zbucium, cu forţarea limitelor fiinţei într-un context vitreg pentru orice vieţuitoare. Astfel, Yahwe din Cărţile lui Moise este „divinitatea «exodului», definită în parametrii deşertului (midbar), care este tărâm al dezolării şi morţii din perspectiva vieţii comunitare (...). Or, viaţa este susţinută de apă şi practicarea agriculturii, niciuna dintre acestea neputând exista în deşert, unde pur şi simplu nu există viaţă. Prin urmare, deşertul este un non-spaţiu, un loc al imposibilităţilor, un loc în care oamenii nu există pentru că nu pot exista.”[2]. Probabil că au fost chemaţi la o misiune atât de grea pentru a nu se mai putea îndoi de puterea şi de purtarea de grijă a lui Dumnezeu care i-a călăuzit. Pentru ei pustiul a însemnat „cetatea lui Dumnezeu” în care şi-au descoperit vocaţia de „popor ales”.

Din această perspectivă experierea „vieţii în pustiu” este în perfectă contradicţie cu existenţa edenică în care omul se bucura de plinătatea harului şi a binecuvântării lui Dumnezeu. Neascultarea, ţintele false pe care şi le-a stabilit, dorinţa de putere, de dominare l-au adus pe om într-un spaţiu al lipsei, al dezolării şi, în ultimă instanţă, al rătăcirii în deşert, dar o rătăcire plină de sensuri datorată dragostei nemărginite a lui Dumnezeu (Osea 2, 16). Din aceasta ne dăm seama că şi încercările aparent inutile, lipsa de orizont pentru aşteptările imediate pot să aibă rostul lor. Până la urmă cei mai îmbunătăţiţi dintre creştini - Sfinţii Părinţi ai pustiei - au căutat în lipsuri şi suferinţă pe Dătătorul tuturor bunătăţilor.

De ce nu am putea să Îl vedem pe Dumnezeu acolo unde nu primim un răspus sau nu ni se împlineşte o cerere, convinşi fiind că Planul Său depăşeşte prezentul şi se înveşniceşte?!... Nu trebuie decât să facem un pas în spate, să schimbăm perspectiva, să ne împropriem voia Sa şi atunci pe toate le vom înţelege duhovniceşte. În acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur spunea să avem o atitudine euharistică în tot ceea ce întreprindem, să ştim să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate „… şi când ne scoate din primejdii, şi când ne trimite nenorociri (…); căci noi ştim că pe toate le chiverniseşte spre folosul nostru.”[3]. De aici aflăm de ce Sfinţii Părinţi au căutat pustiul sub toate formele pe care le poate lua în viaţa omenească, şi de ce Dumnezeu l-a oferit ca binecuvântare sau ca întoarcere a omului rătăcit în propria fire şi la propria vocaţie.


[1] Stephen D. Renn, Expository Dictionary of Bible Words, Published by Hendrickson Publishers, 2008, p. 267.

[2] Paul Nadim Tarazi, The Old Testament Introduction, Printed in U.S.A., 1996, p. 85.

[3]Sfântul Ioan Gură de Aur, Predicile despre statui, partea a II-a, predica a XXI-a, Editura Sfintei Episcopii a Râmnicului- Noului Severin, 1938, p. 227.

Citește alte articole despre: rugăciune, răbdare, deșert, pustiu, Eden

De la același autor

Ultimele din categorie