Evanghelia Duminicii a 26-a după Rusalii ne pune în fața ochilor un bogat care, după ce-și vede dintr-o dată hambarele pline de bunătăți, hotărăște că nu mai trebuie să mai muncească de atunci încolo și-și spune: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!” (Luca 12, 19). Filozofia de viață a bogatului din Evanghelie se încadra în stilul de gândire al curentului filozofic numit epicureism, a cărui deviză era „Carpe diem!” (trăiește clipa!) și care considera plăcerea drept cea mai mare valoare. Mântuitorul combate vehement această concepție a bogatului căci, în nebunia lui nu mai exista loc pentru Dumnezeu.

Împăratul Solomon, promotor al plăcerii

Însă, cu aproximativ un mileniu înainte, înțeleptul împărat Solomon elogiase această gândire și acest lucru ni-l înfățișează chiar Sfânta Scriptură: „Nimic nu este mai bun pentru om decât să mănânce şi să bea şi să-şi desfăteze sufletul cu mulţumirea din munca sa. Şi am văzut că şi aceasta vine numai din mâna lui Dumnezeu. Cine poate oare să mănânce şi să bea fără să mulţumească Lui? Omului care este bun înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu îi dă înţelepciune, ştiinţă şi bucurie, iar păcătosului îi dă sarcina să adune şi să strângă pentru a da celui ce este bun în faţa lui Dumnezeu. Şi aceasta este deşertăciune şi vânare de vânt!” (Ecleziastul 2, 24-26).

Dacă demersul bogatului nu a făcut nimic altceva decât să urmeze indicațiile Sfintei Scripturi, care consemnează voia lui Dumnezeu, de ce este așa de aspru pedepsit?

O traducere greșită

Răspunsul la această întrebare se găsește în același text biblic menționat, dar nu în traducerea românească, ci în textul ebraic original. În primul rând, majoritatea traducerilor biblice moderne, printre care și cele românești aflate în circulație, preluând probabil ideea din traducerea latină a Bibliei (Vulgata), redau textul în mod eronat, spunând că „nimic nu este mai bun pentru om decât să mănânce…”. În al doilea rând, textul nu surprinde ideea că moartea este rezultatul firesc al mâncării și al băuturii. În schimb, se subliniază faptul că aceste experiențe lumești, precum mâncatul și băutul, sunt daruri primite din mâna darnică a lui Dumnezeu.

Dar să începem cu problema traducerii. Dacă traducerea versetului 24 sugerează că împăratul Solomon aducea elogii filozofiei pe care Iisus o condamnă, textul ebraic original are o versiune total diferită, pe care reușește să o surprindă și traducerea grecească și care spune așa: „Nu este nimic bun în omul care va mânca și va bea și-și va desfăta sufletul de munca sa”. Și continuă textul, „și am văzut că şi aceasta vine numai din mâna lui Dumnezeu”. După cum se observă, originalul omite expresia „nu este nimic mai bun”. Aceeași structură se găsește și în alte două citate din cartea Ecleziastului (3, 12; 5, 17; 8, 15), la fel, eronat traduse.

Cercetătorii presupun că superlativul „nimic mai bine” a fost dedus din context în momentul efectuării traducerii, dar nu există nicio dovadă contextuală care să susțină această deducere. În plus, scriitorul nu afirmă în acest punct faptul că nu ar exista altă posibilitate pentru neamul omenesc, decât să savureze prezentul în tihnă. Căci într-adevăr, aceasta ar fi o filozofie epicureistă și materialistă, care l-ar înlătura total pe Dumnezeu, filozofie ce nu-și poate avea locul în cartea care cuprinde învățătura lui Dumnezeu.

Ideea scriitorului nu este nici una care să îndemne la disperare, spunând că nu ne-a mai rămas nimic de făcut, decât actele fizice fundamentale, de a ne hrăni și de a obține cât se poate de mult de la viață, ci el spune că orice lucru valoros ar găsi omul, valoarea lui nu poate fi determinată de simpla apartenență la neamul omenesc. Noi, muritorii, dacă vrem să obținem satisfacție sau plăcere de la orice din viață, chiar și de la actele absolut necesare supraviețuirii, precum mâncatul și băutul, trebuie să realizăm că toate acestea sunt daruri ale lui Dumnezeu și că sursa plăcerii, a bucuriei și a bunătății nu se găsește în ființa umană, așa cum umaniștii ar vrea să credem.

Următorul verset din Ecleziast (2, 25) este și mai convingător în această privință: „Cine poate oare să mănânce şi să bea fără să mulţumească Lui?”. Așadar, cine este capabil să găsească vreo bucurie, dacă nu l-a găsit mai întâi pe Dumnezeu, Care este adevărata sursă a bucuriei? Textul ne asigură că fără El, o asemenea desfătare este o căutare pierdută. Temeiul împărțirii bucuriei este atent stabilit în Ecleziast 2, 26 și este acela de a-I fi pe plac lui Dumnezeu mai întâi: „Omului care este bun înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu îi dă înţelepciune, ştiinţă şi bucurie, iar păcătosului îi dă sarcina să adune şi să strângă pentru a da celui ce este bun în faţa lui Dumnezeu”. Opusul unui om care este plăcut lui Dumnezeu este unul care continuă să viețuiască în păcat și nu se teme de Domnul (Ecleziast 8, 13).

După cum spune înțeleptul împărat Solomon, Dumnezeu îi dă celui credincios trei daruri: înţelepciune, ştiinţă şi bucurie, însă celui necredincios, care încearcă să reconstruiască lumea lui Dumnezeu în jurul său, sentința este una amară: „vânare de vânt” (Ecleziast 2, 26). Alergarea după vânt face referire la activitatea frustrantă, în care păcătosul muncește zi și noapte pentru a strânge bunătăți „pentru ani mulți”, dar de care nu se poate folosi, decât dacă ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu și să-I placă Lui.

Tocmai acest lucru, mărturisit de împăratul Solomon și confirmat și întărit de Mântuitorul Hristos, l-a uitat bogatul din parabolă: nimeni nu poate să mănânce, să bea și să se veselească dacă uită să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru toate darurile pe care le primește de la El.