Sultanul Mehmed al II-lea Fatih și Patriarhul Ghenadie al II-lea Scholarios (mozaic Patriarhia Ecumenică) Mehmed al II-lea Fatih (Cuceritorul sau Mahomed al II-lea) (n. 30 martie 1432 — d. 3 mai 1481), cel de-al treilea fiu al sultanului Murad al II-lea a ajuns sultan la vârsta de 19 ani. A fost sultan al Imperiului Otoman între 1444 și 1446, și între 1451 și 1481. A fost unul dintre cei mai puternici sultani din istoria Imperiului Otoman. Cucerirea Constantinopolului în 1453 l-a transformat pe Mahomed în cel mai renumit conducător în lumea musulmană. În următorii 30 de ani el a încercat nu numai să facă din noua capitală cel mai important și mai frumos oraș din lumea întreagă, ci și să devină, el însuși, urmaș al împăratului Bizanțului, conducătorul absolut al unui imperiu în plină expansiune. Atunci când Mahomed al II-lea a intrat în Constantinopol, după trei zile de asediu, el a instaurat ceea ce s-a numit la acea vreme „legea și ordinea“. Sultanul Mahomed al II-lea nu era un barbar: el fusese deja la Constantinopol, cunoaștea limba greacă, iar în inițiativa de a cuceri Bizanțul el era stimulat și de dragostea sinceră pe care o nutrea față de creațiile grecești. Unii istorici au remarcat chiar faptul că în suita sa „erau unii creștini care se bucurau de favorurile sale și care-i serveau ca secretari“. Mahomed se gândea să-și consolideze Imperiul și cu ajutorul culturii grecești. În plus, Coranul chiar dacă-i pomenește pe creștini ca fiind necredincioși, recunoaște în persoana lui Iisus un Profet, căruia îi datorau respect. De aceea, după cucerirea Constantinopolului una dintre primele inițiative ale turcilor, a fost invitația adresată grecilor de a-și alege un patriarh. Alegerea l-a vizat pe Ghenadie Scholarul, unul dintre participanții de la Conciliul de la Ferrara-Florența. Patriarhul Ghenadie al II-lea Scholarios (1405-1472) devine, astfel, primul arhipăstor al creștinilor din întregul Imperiu otoman după cucerirea Constantinopolului de către turci. A fost un om de o mare erudiție, teolog desăvârșit, atașat până la sacrificiu de învățăturile Ortodoxiei. Epoca în care a trăit l-a format și l-a propulsat în cel mai de seamă ierarh al Bisericii Răsăritene de sub stăpânirea otomană. Patriarhul devine acum „milet Pașa“ sau „etnarh“, adică șeful națiunii, iar ierarhia bisericească a fost însărcinată cu administrarea civilă a populației creștine. Patriarhul se bucura de libertate deplină în administrarea Bisericii și nimeni nu avea dreptul să se amestece în hotărârile sale (care evident nu trebuiau să contravină legilor musulmane). Biserica avea permisiunea de a exista, iar creștinii își puteau păstra religia. Biserica devine un fel de stat în stat. Dar cu toate acestea, Mahomed al II-lea, un om cu un nivel politic și cultural ridicat, săvârșește unele abuzuri, exemplul cel mai cunoscut fiind atunci când confiscă patriarhului Ghenadie biserica celor 12 Apostoli, pe care cu puțin timp mai înainte tot el i-o acordase. Fără să facă vreo diferență între religie și apartenența etnică, turcii îi considerau pe creștini ca un popor condus de patriarhul de la Constantinopol, în calitate de etnarh. Astfel, în această perioadă, puterea imperială ajunge să treacă într-un fel în mâinile patriarhului. Biserica și Imperiul vor desemna de acum aceeași entitate. Patriarhul este „așezat pe tron... iar episcopii se înclină în fața lui ca unui Împărat și Patriarh“. Patriarhul Noii Rome aflat în captivitate era privat de libertate, dar nu și de autoritate.