Într-o societate tradiţională, nimeni nu-şi pune problema în mod special să-şi înveţe copiii să vorbească, oferindu-le în acest scop un mediu cât mai adecvat desfăşurării acestui proces. Învăţarea limbii se producea de la sine în contextul modului de viaţă tradiţional. Limbajul bine dezvoltat, ca şi sinapsele pe care le generază, este dobândit prin implicarea interactivă. Copiii au nevoie să vorbească şi să asculte. Ei au nevoie să se joace cu cuvintele şi să raţioneze cu ajutorul lor. Ei au nevoie de călăuza personală a adulţilor care să le ofere exemple potrivite de gramatică, pentru că ordinea cuvintelor şi sintaxa este mijlocul prin care copiii vor învăţa să analizeze idei, să raţioneze în legătură cu relaţiile abstracte. Experienţa TV nu este una interactivă, ci, dimpotrivă, ea pasivizează complet puterile mentale ale omului. Nu este o experienţă vie, aplicată la situaţiile specifice ale vieţii. Copilul nu este provocat să-şi pună întrebări, să se implice într-o conversaţie. Comunicarea cu televizorul este una monologă şi impersonală. Cei mici au însă nevoie de o adresare personală, de dialog. În faţa televizorului ei sunt absorviţi în interiorul fluxului de imagini şi sunete fascinante ce ies din cutia TV.

(Virgiliu Gheoghe, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Editura Evanghelismos, 2005, pg 99-101)