Se întâmpla acum 18 ani, când păşeam pentru prima dată pe drumeagul către Schitul Vovidenia, al Mănăstirii Neamţ. Era pe la ceasul al IX-lea, când soarele scăpăta înspre asfințit. Toaca trimetea veste de rugăciune spre chiliile călugărilor şi plaiurile domoale din jur. Lemnul a tăcut,  iar peste pripoare şi colnicele care ocrotesc acest binecuvântat schit închinat Maicii Domnului, s-a așternut o tainică linişte. Îndată clopotele au început  a suna măreţ într-o firească înlănţuire. Ecoul vechilor arămi chemară monahii să umple orologiile cu necurmate rugăciuni. Natura din jur, a reacționat şi ea. Din tăurile singurătăţii se auzeau vuietele stăruitorului clocot.  În această simfonie de sunete am observat  un bătrân împovărat de ani că iese  dintr-o căsuţă, croindu-şi drum printre fânaţuri proaspăt cosite, către casa lui Dumnezeu. Îi dau bineţe, iar el îmi răspunde cu multă căldură: Măicuţa Domnului să ne ocrotească! L-am privit cu o nesătulă venerație. Era un călugăr cu chip luminos a cărui barbă răsfirată îi acoperea obrazul brăzdat de vremi şi cine ştie  de câte nevoi. Avea ochi mari, de un albastru intens, care mă priveau cu nemeritată blândeţe. După ce am devenit frate de mănăstire am aflat cine era, monahul Iosif Gugeanu.

Despre el aş vrea să aştern câteva rânduri aici, fără pretenţia ca ele să fie spectaculoase. Dintru început voiesc să spun că părintele Iosif era foarte retras. Nu  îndrăgea să facă poze, nu îi plăcea să vorbească despre  viaţa lui. Poposeam adesea în chilia sa tainic luminată de pâlpâitul candelei care nu se stingea niciodată şi doar după ce am câştigat încrederea, îmi mai povestea câte ceva din zbuciumata-i viaţă. Din aceste mărturisiri încerc să încropesc o biografie smerită, dar luminată de chipu-i  reverențios şi plin de cuminţenie.

Ilie Gugeanu s-a născut cu două zile înainte de sărbătoarea Sfântului Ilie a anului  1914 în localitatea Podu-Iloaiei, jud. Iași, părinţi lui, Dumitru şi Maria, hărăzindu-i numele măritului prooroc. Primii ani  de viaţă  ai pruncului au fost zbuciumaţi căci lumea clocotea din pricina primei conflagraţii mondiale. Tatăl său a fost luat în concentrare, iar el a  rămas doar în grija mamei, care i-a sădit în inimă dragostea faţă de Dumnezeu. După absolvirea şcolii elementare, tânărul se înscrie la Seminarul Teologic din Iaşi, dar timpurile erau potrivnice studiului căci liniştea ţării a fost tulburată din nou de glasul  armelor. România intrase în cel De-al II-lea război mondial.  În aceste condiţii, Ilie Gugeanu, deşi terminase al şaselea an de seminar, a întrerupt şcoala şi a plecat pe front.  După terminarea războiului a trebuit să facă faţă  altor  încercări: foamete, răpirea brumei de avere şi a pământurilor odată cu colectivizarea anilor  ′60.  Visul de a deveni preot s-a spulberat, dar nu s-a îndepărtat de Biserică căci a fost cantor, aducându-și astfel obolul la înfrumusețarea sfintelor slujbe prin vocea-i liniștită și caldă. S-a căsătorit şi a avut un copil, dar dorul  de a sluji total lui Dumnezeu nu l-a părăsit niciodată.  După ce unicul vlăstar şi-a găsit rostul în viaţă, soţia lui s-a călugărit la Mănăstirea Agapia, iar el s-a închinoviat la Schitul Sihla. Sub oblăduirea iscusitului duhovnic Paisie Olaru, a primit îngerescul chip, cu numele Iosif.  De la preabunul său părinte a învăţat ce este răbdarea, smerenia şi  ascultarea dorindu-și cu ardoare un colţişor de rai.

În 1985 Cuviosul Paisie s-a reîntors la chilia sa din Sihăstria, iar ucenicul a dorit să-i fie aproape. Monahul Iosif a stat în Sihăstria până ce Dumnezeu a chemat la Sine pe Ieroschimonahul Paisie, acest uriaş al spiritului românesc. Căutător de multă linişte, părintele Iosif a găsit în Schitul Vovidenia locul apusului său. Din anul 1991 până-n clipa mutării sale în locaşurile cele nepieritoare, el s-a rugat şi a aşteptat întâlnirea cu Stăpânul vieţii şi al morţii, aici în Poiana liniştii. Aşa l-am cunoscut pe călugărul Iosif. Un iubitor statornic al pravilei, al smeritei cugetări şi al ascultării. Nelipsit de la sfintele slujbe, părintele Iosif se ruga retras într-un ungher  al bisericii. Acolo îl observam cum rostogolea nodurile metaniei  bătătorită de atâta corvoadă duhovnicească. Nu de puţine ori vedeam pe obrazu-i brăzdat de vremi câte o lacrimă ca de cristal care se rostogolea cu repeziciune către barba căruntă, ascunzându-se de privirile iscoditoare  pentru ca pocăinţa smeritului rugător  să rămână o taină numai de Domnul ştiută. În clipele mai grele, alergam către chilia lui. Bătrânul îmi asculta ofurile şi mă îmbărbăta: tătucă, ca un rob al Domnului să fii, cu capul plecat să taci şi să te rogi când eşti ispitit.  Deşi  nins de vreme, monahul Iosif făcea ascultare după putere, la pangar sau la trapeză. Îmi amintesc că odată egumenul l-a pus  să ne şi gătească, căci restul obştii trebuia să mergem la câmp. Deşi avea peste 80 de ani,  cu o dăruită însuflețire s-a apucat de treabă. Masa a fost peste aşteptări. L-am întrebat: părinte Iosif, cum ai făcut de au ieşit aşa de gustoase bucatele? Încărunțitul bucătar, ostenit de roboteală, mi-a răspuns cu obişnuita glagore: dragoste, tătucă!!!

De sărbătoarea Sf. Dimitrie a anului 1996 părintele, după ce a postit şi s-a spovedit, a primit cu  nesfârşită bucurie Sfânta Euharistie. La prânz, trapezarul i-a dus la chilie să guste din bucate. A mulţumit cu lacrimi în ochi cum  făcea de obicei. Seara, fratele rânduit a bătut din nou la uşa călugărului cu aceeaşi pricină. Părintele a pregetat să  răspundă şi de aceea a intrat. Monahul Iosif deja îşi începuse călătoria către veşnicie. Mâncarea de la prânz  era neatinsă. S-a hrănit cu merinde cereşti şi de aceea nu a mai avut nevoie de cele materiale.  Ceaslovul  era deschis la rugăciuni de mulţumire după dumnezeiasca euharistie, iar alături pe pat, tătuca, cum adesea obișnuiam să-i spunem, adormit. Candela răspândind aceeaşi lumină lină a fost martoră la creștineasca despărţire de această lume, când  Mântuitorul Hristos a trimis îngerul  să cerceteze sufletul robului său, Iosif monahul, şi să-l ridice către Cereştile locaşuri.

Smerenia, înţelepciunea, dragostea lui pentru pravilă au rămas pentru noi paradigmatice trepte de urcuş duhovnicesc. Lipsa vreunei fotografii a monahului Iosif este compensată de chipul său luminos care a prins contur în bronzul  inimilor noastre dornice de revedere cu acest iscusit măsurător al timpului în boabe de metanie.