Atunci când eram doar un copil și mergeam cu bunica mea pe ulițele satului am învățat să mă închin în fața troițelor care se aflau mai peste tot în satul nostru. Atât la răspântii de drumuri, dar mai ales în curțile sătenilor, așezate într-o întrerupere a gardului curții, aceste troițe au vegheat și au binecuvântat timp de sute de ani intrările și ieșirile localnicilor. Dar și pe cele ale oaspeților, căci încă de la intrarea în sat îi întâmpina o troiță frumoasă care le transmitea atât binecuvântarea lui Dumnezeu cât și duhul de pace și dragoste de care vor avea parte atât timp cât vor poposi în satul nostru.

Oricine trecea pe lângă o troiță se închina înaintea acesteia cu evlavie și înălța o rugă, cât de scurtă, către cer. Și Dumnezeu binecuvânta, Maica Domnului ocrotea iar îngerul păzitor împreună călătorea cu bucurie cu fiecare om. Iar viața oamenilor era ca o pregustare a ceea ce va să fie în veșnicie. Parcă și văzduhul tot era într-un cuget cu întreaga suflare. Respiram duh de sfințenie.

Au trecut anii. Din când în când, îi mai fac vizite bunicii. Treptat, am început să văd că nu se mai închină toți oamenii înaintea troițelor. Dar m-am gândit că or fi oameni doborâți de grijile vieții, de necazuri și de întristări. Și, doar pentu moment, au uitat să-și mai înalțe fruntea către cer. Pământul le-a devenit mai prieten, dar doar pentru scurtă vreme. Și îmi regăseam entuziasmul, când, la câțiva pași mai încolo, întâlneam o bătrânică gârbovită de greutatea anilor care aprindea candela de la troița care-i străjuia curtea. Iar chipul ei luminos mă făcea să cred că oamenii, în sat la noi, încă mai sfințesc văzduhul. Prin viața lor.

De Paști am fost iarăși în vizită la bunica. Și de atunci, până zilele trecute, când am fost iarăși la ea, am trăit cu simțământul că Hristos a fost alungat din satul nostru. Atunci când ajungeam la ulița pe care trebuia să pășesc pentru a ajunge la casa bunicii, mă întâmpina de fiecare dată o troiță veche, așezată în colțul gardului unei case. Smerită, dar încărcată de miile de rugăciuni ce au fost rostite înaintea ei, devenise atât de puternică. Îți dădea o așa insuflare și numai privindu-o. Dar, de Paști, troița nu mai era acolo. S-o fi mutat acolo vreun străin, nu știu. Dar imaginea te ducea cu gândul la cei de acum 2000 de ani care n-au vrut să-l găzduiască pe Hristos. Sau poate și mai rău, căci aici, în această curte, a fost găzduit Hristos pentru câteva sute de ani. Iar acum, a fost aruncat în stradă. La propriu. Omul a scos troița din marginea gardului și a așezat-o (ca să nu spun că a aruncat-o) în șanțul de lângă drum. Cutremurător!

Dar iată că în urmă cu ceva zile am fost din nou la bunica și simțământul că Hristos a fost alungat din satul nostru s-a transformat într-o mare bucurie! L-am găsit pe Hristos mai strălucitor ca niciodată! Și asta chiar la câțiva pași de imaginea dezolantă de dată trecută. Vecinul celui care aruncase troița în șanț și-a rupt câteva scânduri din gardul său proaspăt renovat și a așezat troița la el în curte. A curățat icoanele vechi, a adăugat altele noi, a sădit flori în jurul ei și și-a așezat inima la rădăcina ei. Monograma IC XC NI KA (Iisus Hristos Biruitorul) era plină de strălucire acum! Da, încă se mai găsește loc pentru Hristos cel alungat! Încă mai sunt case unde Hristos este primit cu bucurie, încă mai sunt familii în care Hristos este centrul existenței lor, încă mai sunt inimi care tânjesc să devină sălaș al Duhului Sfânt!

Mulți dintre noi nu avem o troiță la marginea gardului. Dar cu siguranță, toți avem una înlăuntrul inimilor noastre. Și este așezată acolo încă de la Botez. Oare noi unde ne aflăm? O îngrijim și îi aprindem candela mereu? Mai trecem din când în când nepăsători prin fața ei? S-au depus deja straturi groase de praf pe icoanele ei și nici măcar nu se mai cunosc chipurile acestora? Sau am aruncat-o de multă vreme în șanțul necredinței, indiferenței și ignoranței?