„S-a săvârșit ceea ce doream și eu demult, dar s-ar fi putut petrece și altfel. Sunt îndurerat că iubita mea armată și-a călcat jurământul de credinţă.”

Astfel au sunat ultimele cuvinte rostite de Alexandru Ioan Cuza înainte de a fi scos din palat, după o domnie scurtă, dar plină de înfăptuiri. Iubit de masele populare, de românii patrioți ce-l considerau simbolul Unirii din 1859, adorat de armată, căci soldații se recrutau, în bună parte, dintre feciorii țăranilor împroprietăriți de el, este greu de înțeles cum s-a ajuns la nefericitul eveniment din dimineața zilei de 11 februarie 1866. Istoricii spun că, deși Unirea a adus bucurie, împlinind idealul de veacuri al românilor, chiar dintru început au existat mișcări antiunioniste, conduse de personaje care-și vedeau ruinate interesele politice sau economice. Nu vom insista asupra lor, ci vom încerca să prezentăm firul evenimentelor de dinainte și de după nefasta zi de la mijlocul lui făurar, după cum ni le descriu documentele.

Când a luat drumul pribegiei, Cuza avea 46 de ani. În doar șapte ani de la alegerea în fruntea Principatelor, a consolidat şi modernizat statul naţional, creat în 1859. Principalele sale reforme au trasat cadrul necesar dezvoltării societăţii, realizării dezideratelor de independenţă şi unitate, România ajungând în rândul ţărilor moderne din Europa. Trecând peste unele ipoteze, ba chiar mituri, privind mașinațiunile Francmasoneriei, ce ar fi condus din umbră multe din acțiunile domnitorului, trebuie să apreciem curajul lui de a cuprinde în sfera înnoirilor aproape toate instituțiile politice, social-economice, juridice și, nu în ultimul rând, eclesiastice. Deși reformele au fost binevenite, generatoare de progres, anumite tensiuni politice ori interese economice au favorizat apariția „monstruoasei coaliții”, care, în frunte cu unii apropiați ai camarilei, dar și generali ai armatei a plănuit înlăturarea lui Cuza. Se pare că politica sa avangardistă a stârnit numeroase nemulțumiri. Bunăoară, se spune că grecii, loviți crunt prin secularizarea averilor bisericești din Țările Române, au pus la cale asasinarea reformatorului, dejucată de serviciile secrete românești. Oamenii politici oponenţi ai schimbărilor cuziste susțineau tot mai mult aducerea la domnie a unui prinţ străin, din cauza „regimului corupt şi ineficient” implementat de Vodă Alexandru Ioan. Ba chiar îl bănuiau pe domnul pământean că ar fi voit să instituie o domnie ereditară prin înfierea fiilor săi nelegitimi, Dimitrie și Alexandru, cel din urmă presupus a fi moștenitorul tronului.

Dacă până atunci guvernul se dovedise foarte eficient, după 1865 au apărut vădite semne de slăbire a autorității, de corupție instalată la cel mai înalt nivel. Să amintim de asasinatul prim-ministrului Barbu Catargiu produs în seara zilei de 8 iunie 1862, pe când cupeul premierului trecea pe sub clopotnița de la Mitropolie. Din acest motiv, partidele politice s-au ridicat împotriva domnitorului. Kogălniceanu, unul dintre colaboratorii fideli, s-a retras, recunoscând ulterior că „nu greşelile l-au răsturnat pe Cuza, ci faptele sale cele mari”. Fără sfetnicul său apropiat, Vodă a rămas înconjurat doar de politicieni lipsiţi de înţelepciune și prestigiu, de o camarilă coruptă, ce exercita o dezastruoasă influență în conducerea țării. Din cauza acesteia, nu sesiza compromiterea personalității și a autorității domnești, încrezându-se în popularitatea câștigată prin reforma agrară şi în devotamentul armatei. Când și-a dat seama de amploarea dezastrului, deja era tardiv. La urechile sale ajunseseră informații precise privind lovitura de stat ce se pregătea. Obosit să tot lupte cu opozanţii, probabil a întrezărit iminentul eveniment, așa încât nu a luat nici o măsură împotriva complotiștilor. Se aruncase deplin în brațele curtezanei Maria Obrenovici, care-i dăruise pe cei doi fii, adoptaţi finalmente de Doamna Elena Cuza, prea îngăduitoarea și retrasa lui soţie.

Anul 1866 a debutat cu frământări politice deosebite. Adversarii domnului se hotărâseră: Cuza trebuia înlăturat numaidecât, chiar cu prețul unei crime. Se pare că însuși suveranul conștientiza necesitatea schimbării. În câteva rânduri declarase că ar abdica în favoarea unui prinț străin, doar ca să fie spre binele țării, scăpând-o din marasmul ce o amenința. Iată ce-i scria împăratului francez, Napoleon al III-lea, în toamna lui 1865: „Astăzi, Sire, grație sprijinului Vostru generos, românii au o existență politică, au conștiința drepturilor și datoriilor lor. [...] Voi intra cu plăcere în viața privată, lăsând un Tron pe care nici nu l-am visat, nici căutat, pe care nu 1-am datorat decât stimei compatrioților mei”. Timpul nu a mai avut răbdare, căci la ora 16 a zilei de 10 februarie 1866, militarii s-au întâlnit în secret, organizând în detaliu detronarea domnitorului. În ajunul abdicării, Alexandru Ioan a cinat doar cu Doamna Elena. Era liniștea dinaintea furtunii. Se pare că ibovnica sârbă nu a fost străină de planurile loviturii de stat, căci aproape de miezul nopții a ajuns la palat. Târziu, Vodă și metresa s-au retras într-un dormitor. Înspre dimineață au intrat peste ei militarii. Unul dintre dânșii i-a pus revolverul la tâmplă, trezindu-l din somn. Pe Maria Obrenovici, găsită în același așternut, au condus-o către locuința sa, din apropiere, oferită de galantul ei amant. Cuza rămase în reședință, alături de soţie şi fii. Unul din generali îi oferi, binevoitor, spatele, pentru ca să așeze hârtia abdicării spre iscălire. Totul s-a petrecut rapid. Nefericitul izgonit, resemnat, se lăsă condus afară, în timp ce gărzile au fost dispuse în două șiruri, întoarse cu spatele, ca nu cumva să se ivească vreo răzmeriță spontană a soldaților. Începuse dramaticul drum al exilului.

Istoricii au întocmit chiar un itinerar: ziua de 13 februarie a petrecut-o la Cotroceni, unde și-a așteptat familia. Locotenența domnească, pregătită să preia puterea, îl dorea grabnic plecat din țară, de aceea gândise totul dinainte. Poporul nu aflase încă de ticăloasele mișcări politice, aşadar, cu cât Vodă se îndepărta rapid de pământul românesc, cu atât o răscoală de proporții devenea mai puțin posibilă. Fostul domn al Principatelor Române, însoțit de familie, a străbătut Ardealul, îndreptându-se spre Viena. La finele lui februarie, înscrisurile confirmă că pribegii se cazaseră la hotelul „Erzherzog Carl”. După trecerea iernii, s-au mutat la Paris, locuind la hotelul Avenue de L’Impératrice. Semnele bolii ex-domnitorului se accentuaseră. De aceea, la scurt timp au plecat la Ems, renumita stațiune balneară din Germania, după care au revenit cu toţii în capitala Franţei. Situația financiară nefiindu-i prea bună, surghiunitul s-a văzut nevoit să-și închirieze moșia de la Ruginoasa - Iași pentru suma de 5000 galbeni pe an.

Cuza putea fi acuzat de multe, dar nu de lipsă de patriotism. Dorul de țară, de prieteni, de colaboratorii fideli îl mistuia. Pe la începutul lui 1867 i-ar fi scris lui Carol I, cerându-i să-i accepte revenirea în patrie ca un simplu cetățean. Principele Carol a răspuns negativ. Bănuim durerea sufletească ce l-a stăpânit pe Cuza. Același an a adus stabilirea exilaţilor la Ober-Dobling, în apropierea capitalei imperiului austriac. În primăvara lui 1868, a avut loc întâlnirea dintre fostul principe român și ambasadorul Franței la Viena, ducele de Grammont. Diplomatul francez l-ar fi întrebat dacă vrea să-și recapete tronul. Exprimându-şi deschis dragostea de neam, Cuza i-a replicat: „Cât despre mine, nu voiesc cu nici un preț să reîncep misiunea de altădată; dar dacă aș vedea țara mea amenințată de o mare primejdie, dacă un mare interes romanesc ar cere colaborarea mea, dacă ar trebui să plătesc cu persoana mea, în acea zi aș fi gata, orice s-ar putea întâmpla”. Din această perioadă a exilului s-au păstrat mărturii ale unei frumoase corespondențe dintre Alexandru Ioan și Mitropolitul Calinic Miclescu, un fervent promotor al reformelor sale. Tot din timpul șederii familiei la Viena, istoria a reținut o întâlnire deosebită. La începutul lui 1870, un grup de studenți români aflați la studii în străinătate, în frunte cu Mihai Eminescu, l-a vizitat pe Cuza. Junii i-au prezentat omagiile tinerimii române, iubitoare de unitate națională, iar fostul domn s-a bucurat, primindu-i cu bunăvoință. Întors în țară, Eminescu, de multe ori și-a arătat prețuirea și recunoștința față de înnoirile din societatea românească aduse de reformele cuziste. Bunăoară, făcând referire la schimbările îndrăzneţe din învățământ, poetul afirma: „…fără instrucţia şi educaţia democratică, ţara ar fi avut sclavi, nu cetăţeni”.

Țărănimea de acasă nu l-a uitat pe binefăcătorul său. Cu prilejul scrutinului parțial ce a avut loc în ianuarie 1870, în județul Mehedinți, la colegiul IV, Cuza, chiar în lipsă, fără campanie electorală, a fost ales deputat. Situaţia s-a repetat peste 3 luni, la 8 aprilie 1870, cu același rezultat; ba, mai mult, în același an, electorii colegiului II din Turnu Severin l-au votat senator. Cu toate acestea, prețuind pacea țării, nu s-a întors pentru a împlini dorința alegătorilor de a-i reprezenta în forul legiuitor de la București. Pribegia lui a continuat anost, călătorind cu precădere în interes de sănătate. În anul 1872 s-a stabilit definitiv la Heidelberg, în Germania, gândindu-se, probabil, la oportunitatea de a-și instrui copiii în școlile deosebite ale acestui unui oraș universitar, cu numeroase edificii culturale. Pe la sfârșitul lunii aprilie 1873, Cuza răci și se îmbolnăvi, iar pe fondul afecțiunilor cardiace, pulmonare și hepatice, situația sănătății i se înrăutăți iremediabil. Moartea a survenit la data de 3 mai 1873, ora unu şi jumătate, noaptea, în reședința sa aflată în hotelul Europa din Heidelberg. Avea doar 53 de ani. Dintre ei, șapte i-a petrecut departe de patrie, cu dorul nestins după neamul și pământul din care a odrăslit. Cu sprijinul agentului diplomatic român la Berlin, T. Rosetti, cumnatul lui, corpul neînsuflețit i s-a îmbălsămat la cimitirul din Heidelberg. Pe 15 mai 1873 sicriul cu rămășitele pământești a sosit în ţară, fiind înmormântate la Ruginoasa, lângă biserica domnească, la 17 mai 1873. Ulterior, în 1946, osemintele i s-au reînhumat în biserica Mănăstirii Trei Ierarhi din Iași.

Tristă și apăsătoare poveste, dar „vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului său, la pagina 11 februarie, şi stigmatizarea acelei trădări va răsări pururi în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului domn”.