În anul 1993, cu puţin înainte ca Universitatea „Lucian Blaga“ să-i acorde titlul de doctor honoris causa, părintele Filocaliei româneşti a plecat dincolo pentru a teologhisi acolo cu sfinţii şi cu îngerii taina cea mare a Întrupării Fiului lui Dumnezeu, taină pe care a iubit-o şi a căutat să o lămurească şi să o facă înţeleasă.

Prin monumentala sa operă scrisă şi prin activitatea sa didactică la Sibiu şi apoi la Bucureşti, prin larga sa deschidere spre înţelegerea celorlalte Biserici, şi prin atitudinea manifestată faţă de persoană şi semeni, părintele Stăniloae ră­mâ­ne unul dintre cei mai mari gânditori creştini ai veacului care s-a scurs.

Profesor la 26 de ani

Numele său este mereu legat de opera sa teologică începută în cetatea Sibiului, operă în care a abordat temele centrale ale învăţăturii de credinţă ortodoxă, căutând în acelaşi timp să stabilească raporturile dintre metafizica ortodoxă şi nea­mul în care s-a născut, dintre creştinism, naţiune şi cultură în România.

Părintele Teodor Bodogae, care l-a cunoscut îndeaprope, vorbind despre scrierile părintelui Stăniloae afirma: „În domeniul cugetării teologice propriu-zise, profesorul Dumitru Stă­niloae a realizat o operă de înnoire spirituală excepţională la baza căreia întâmpinăm în primul rând sursa patristică, iar pentru capitolele controversate apar scrieri de specialitate, îndeosebi din filosofia germană contemporană. Oricum, în tratatele sale de dogmatică şi în numeroasele studii publicate în ţară şi peste graniţă se resimt mereu tendinţe după nou, după original“.

Se vede că tot timpul a avut Sibiul în faţă şi pe mitropolitul de pioasă amintire Nicolae Bă­lan. La Sibiu şi-a început şi cre­a­ţia teologică, aici traducând manualul de dogmatică al lui Hristu Andruţos, pe care îl va şi tipări la Sibiu în 1930. A început să publice şi în „Gândirea“ lui Nichifor Crainic.

La 1 septembrie 1929, la doar 26 de ani, a fost numit profesor suplinitor la Academia „Andreiană“ din Sibiu. În cei 17 ani de activitate la această renumită şcoală teologică universitară va preda dogmatica (1929-1946), apologetica (1929-1932 şi 1936-1937), pastorala (1932-1936) şi limba greacă (1929-1934). În 1932 a fost numit titular provizoriu, iar în 1935 titular definitiv. După alegerea lui Nicolae Colan ca episcop al Clujului, părintele Stăniloae a fost numit rector al Academiei, funcţie de mare prestigiu şi răspundere pe care cu cinste o va deţine până la plecarea sa în anul 1946. Aici va fi coleg cu o galerie de aur a teologiei româneşti: Nicolae Colan, Nicolae Neaga, Nicolae Popoviciu, Grigore Marcu, Teodor Bodogae, Spiridon Cândea, Liviu Stan, Gheorghe Şoima, Nicolae Mladin sau Dumitru Călugăr. Totodată, în anul 1930, profesorul Stăniloae s-a căsătorit cu Maria Mihu, originară din Şura Mică şi cu care a avut trei copii.

În calitate de rector a primit la Sibiu, la Academia Teologică, vizitele unor personalităţi teologi­ce internaţionale ca: episcopul anglican Harold Buxton, episcopul auxiliar catolic al Pa­risului Roger Blaussart sau profesorul canonist Ştefan Ţancov.

Ctitorul Filocaliei româneşti

La Sibiu a publicat pentru întâia oară „Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama“, având ca temă prezenţa lui Iisus Hristos cu energia Lui necreată în Sfintele Taine. Tot la Sibiu a publicat cartea „Iisus Hristos sau restaurarea omului“, întărind ideea Mântuitorului în Care se pot manifesta cele două firi. În anul 1933 a tipărit „Catolicismul de după război“, „Statutul organic şagunian“, apoi în 1939 „Ortodoxie şi Românism“, în care erau strânse o parte din articolele sale publicate în „Telegraful Român“ şi „Gândirea”.

A fost primul teolog care a luat atitudine faţă de filosofia lui Lucian Blaga, în lucrarea „Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie“, 1942, şi, tot în acelaşi an, în  „Biserica românească“ tipărită la Braşov.

Tot în perioada sibiană a activităţii sale începe traducerea şi tipărirea unor opere ale marilor Părinţi duhovniceşti. Este cartea ajunsă astăzi la 12 volume - intitulată „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi“, toate însoţite de introduceri şi felurite note. La această lucrare a contribuit şi părintele Arsenie Boca, aflat la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, cel care va realiza şi ilustraţia copertelor. Părintele Arsenie a fost cel care a scris după dictarea părintelui Stăniloae o mare parte din traducere. Mitropolitul Nicolae Bălan a îmbrăţişat ideea publicării Filocaliei în Tipografia arhidiecezană, primul volum tipărindu-se în 1.500 de exemplare.

Vorbind în cuvântul Iubiţii mei fraţi sibieni!, părintele Stăniloae mărturiseşte că mitropolitul Nicolae Bălan „a trecut cu uşurinţă peste nemulţumirea că în 1930 m-am căsătorit, impresionat de articolele mele în «Telegraful Român», de eseurile ce mi le cerea Nichifor Crainic pentru revista «Gândirea» şi de alte studii de la care soţia mea cu rară înţelegere nu mă împiedica, ci la care mă încuraja. În fiecare seară, mitropolitul mă chema la el pentru discutarea problemelor bisericeşti şi pentru a-l ajuta şi în alte privinţe“.

Începând cu anul 1934 şi până în 1945, părintelui Stăniloae i s-a propus să fie redactor al „Telegrafului Român“. În această perioadă, părintele Stăniloae i-a fixat acestuia un loc remarcabil nu numai în istoria Transilvaniei, ci şi în istoria Bisericii noastre, pentru că, între timp, el a devenit glasul întregii Biserici Ortodoxe Române, deoarece deşi era editat la Sibiu, avea colaboratori din întreaga ţară şi era prezent în parohiile şi casele românilor din ţară şi chiar de dincolo de graniţele ei. O temă adeseori reluată şi foarte apropiată sufletului redactorului a fost cea a Or­to­doxiei universale în general şi a Ortodoxiei româneşti în spe­cial. În strânsă legătură cu te­ma Ortodoxiei, părintele pro­fe­­sor Dumitru Stăniloae pre­zin­tă problema naţiona­li­tăţii, a et­nicului, bineştiind că biserici­le ortodoxe sunt organizate du­pă principiul etniei. De-a lungul vieţii sale, părintele Stă­ni­loae a publicat peste 450 de ar­ti­­cole. Începând din anul 1937, a început a publica articole cri­ti­ce la adresa comunismului în ca­re era demascată aproape pro­f­etic tirania unui regim ateu care s-a instaurat mai târ­ziu în ţară.

Venirea comuniştilor stopează activitatea marelui teolog

Odată cu instaurarea noului re­gim în România în 1944-1945, acesta a pus capăt prodi­gi­­oasei activităţi a părintelui Du­mitru Stăniloae la Sibiu. O par­te din articolele sale ti­pă­ri­te atât în „Telegraful Român“, cât şi în „Gândirea“, atitudinea sa românească, inadaptabilă la com­promisuri cu noul regim, ca şi legăturile cunoscute cu Ni­chi­for Crainic l-au făcut să fie con­siderat incomod. O primă măsură a avut loc în mai 1945, când a fost înlocuit de la ziarul „Telegraful Român“. Aşa cum aminteşte părintele acad. Mircea Păcurariu, „în mai multe rân­duri, însuşi primul-minis­tru de atunci, Petru Groza, a ce­rut mi­tropolitului Nicolae Bălan în­lăturarea sa din postul de rec­­tor al Academiei Teolo­gi­ce. La 25 ianuarie 1946, directorul ca­binetului primului-mi­nis­tru a­dresa o scrisoare confidenţială mi­tropolitului Nicolae, în termeni foarte duri, prin ca-re îl in­for­­ma că existau dovezi privi­toa­r­e la legăturile profesorilor Du­mitru Stăniloae şi Emilian Va­silescu cu Nichifor Crainic. În continuare, i se reproşa că nu a ţinut seama de recoman­dă­rile care i s-au făcut de un timp îndestulat, în vede­rea în­lo­cuirii rectorului Du­mi­tru Stă­n­iloae. În sfârşit i se atră­gea atenţia că neîn­de­pli­ni­rea acestei dorinţe a guvernului com­portă grave consecinţe. De­si­gur, după ce mitropolitul Ni­colae şi-a informat rectorul de a­ceste lucruri, la 7 februarie 1946, printr-o lungă scrisoare tri­misă marelui său bi­ne­fă­că­tor, rectorul Dumitru Stăniloae îşi prezenta demisia, apărân­du-se şi de acuzaţiile nefondate ca­re i se aduceau. Consiliul Arhiepiscopesc a luat act de a­ceas­­tă cerere de demisie, dar l-a în­cre­dinţat ca, până la numirea u­nui nou titular, să poarte şi pe mai departe agendele de rector. Pro­babil se mai spera într-o schim­bare de ordin politic, aşa cum credeau mulţi pe atunci... Abia la 19 septembrie 1946, Con­siliul profesoral al Acade­miei a ales un nou rector, în per­soana părintelui profesor dr. Nicolae Neaga. Părintele pro­­fesor Stăniloae a rămas, în con­tinuare, la catedra sa de Dog­matică până în decembrie 1946”.

Aducându-şi aminte de a­ces­te mo­mente în acelaşi mesaj a­dre­sat în anul 1993 sibienilor, părintele Stăniloae vorbea: „Totul a mers până în 1946, când, si­lit de primul ministru co­munist Pe­tru Groza, cu colaborarea a doi colegi trecuţi politic de la extrema dreaptă la a­ceas­­tă colabo­ra­re, mi-a fost ce­ru­tă demisia din postul de rector al Acade­miei. Temându-mă că voi fi supus şi altor presiuni, am primit in­vitaţia Facultăţii din Bu­cu­reşti de a trece profesor de As­ce­ti­că şi Mistică la Bu­cureşti. Mitropolitul mi-a ce­rut, profund în­du­rerat şi plân­gând, să nu plec. A venit într-o şe­dinţă a Con­si­liu­lui profesoral, mustrând pe cei care au con­tribuit la plecarea mea din Si­biu. Dar, la Sibiu, prin iubi­rea mitropolitului şi a altor co­legi, pusesem baza pentru lu­cră­rile continuate la Bu­cureşti, pen­tru lucrările care au ca te­mă centrală pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu întrupat şi jert­fit din iubire pentru noi.“

Din ianuarie 1947 începe o nouă etapă în viaţa sa, aceea de profesor la Facultatea de Te­o­­logie din Bucureşti.

Prin activitatea sa rodnică, a­tât la Sibiu, cât şi mai apoi la Bu­­cureşti, părintele Stăniloae a contribuit la reînnoirea spi­ri­tu­­a­li­tăţii contemporane. Încă de la Si­biu, părintele Stăniloae ne-a a­ră­tat că spiritualitatea fi­lo­ca­li­că este rod al teologiei dog­matice a Bisericii, însă, în a­celaşi timp, ea însăşi fundamentează teologia Bisericii, a­di­că explică rela­ţia organică din­tre învăţătura te­oretică şi via­ţă.

Ortodoxia şi românismul

Una dintre temele fundamentale asupra căreia părintele Stăniloae a stăruit cu pre­d­i­lec­ţie la Sibiu a fost şi aceea a ro­lului pe care Biserica Ortodoxă Română l-a avut în forma­rea şi menţinerea naţiunii române. S-a simţit, iară şi iară, a­tras de această temă, întrucât aici se întâlnea teologul, care era în acelaşi timp şi fiul unui neam anume, al neamului ro­mâ­nesc, responsa­bil faţă de poporul din care se trage şi faţă de Biserica a cărui membru es­te. Încă din tinereţe va căuta să arate raportul strâns care există între Biserică şi neam, respectiv între Ortodoxie şi românism. Era epoca în care unii in­telectuali români încercau să despartă Ortodoxia de românism, căutând să-i micşoreze rolul pe care l-a avut în alcătuirea spiritului nostru, drept com­ponentă de bază a acestui spi­rit. Părintele Ioan Ică jr afirma: „Convingerea de origine romantică a părintelui Dumitru Stăniloae a fost aceea a unei simbioze unice între Ortodoxie şi românism (1939, 1992), mai exact între Ortodoxie şi civilizaţia rurală românească, ce ar sta sub semnul unei sinteze unice între latinitate şi Ortodoxie, dominate - spre deosebire de raţionalismul grec şi misticismul slav - de echilibrul între Dumnezeu şi om, între Orient şi Occident, şi inspirate de motivul personalismului comunitar.“

Aprecierile elogioase care s-au făcut la adresa teologului român nu au fost puţine. Ele au venit din partea unor personalităţi de primă mână ale lumii occidentale. Dintre toate acestea, chiar Olivier Clement, gânditor francez foarte cunoscut, dar zgârcit în aprecierea valorilor, a fost forţat să recunoască odată că „toată lumea cunoaşte pe părintele Stăniloae care este un uriaş, un geniu teologic care marchează absolut tot secolul nostru“.

Şi încă din timpul vieţii, Nichifor Crainic nu a ezitat să-l numească pe părintele Dumitru Stăniloae „puternicul gânditor de la Sibiu“. (Documentar semnat de Alexandru Chituţă şi publicat în săptămânalul “Lumina de Duminică” din data de 27 octombrie 2013)

 (Sursa: basilica.ro)