Unul dintre domeniile care a suscitat şi suscită un interes crescând pentru cercetare este neurobiologia. Un studiu succint cu valenţe comparaţioniste transdisciplinare, vizând zona biologiei (mai precis partea care are în vedere neurologia) şi posibilele ei legături cu teologia, ar putea crea ipoteze care să pună bazele unor noi cercetări. Motivaţia excursului nostru se regăseşte în afirmaţia a trei cercetători francezi din aria neurobiologiei: „… experienţa spirituală, chiar la rădăcina ei, este intim întrepătrunsă cu biologia umană. Într-un fel, acea biologie determină nevoia spirituală!“ (Andrew Newberg, Eugene DâAquili şi Vince Rause, De ce nu dispare Dumnezeu - ştiinţa creierului şi biologia credinţei).

Rezultatul unei cercetări eminamente ştiinţifice, abordată cu toată rigoarea pe care o presupune, experimentul vine să descopere cititorului posibilităţi infinite de abordare a universului uman. Cercetătorii citaţi mai sus s-au angajat în decriptarea unor întrebări de tipul: sunt oare viziunile şi introspecţiile transcendente ale marilor mistici bazate pe amăgirile mentale sau emoţionale sau sunt rezultatul unor percepţii senzoriale coerente, modelate de corecta funcţionare neurologică a minţilor?

Una dintre constatările experimentale ale cercetătorilor citaţi mai sus a fost aceeea că, în ciuda a două decenii de evoluţie tehnologică, chiar şi cele mai puternice şi mai rapide sisteme de inteligenţă artificială nu au încă abilitatea de a reda atât de fin şi de fluid realitatea, aşa cum o face creierul uman.

Pentru a putea aborda relaţia creier-spiritualitate, cercetătorii s-au axat pe cercetarea unor structuri individuale ale creierului, structuri implicate în generarea stărilor emoţionale şi neurobiologice. Cortexul cerebral, pentru că despre el este vorba, desfăşoară cele mai înalte funcţii cognitive, adunând în centrele sale de procesare fluxuri de impulsuri neurale în percepţii semnificative, prin care creierul prinde sensul lumii. Partea mare a cortexului cerebral, cunoscută sub numele de neocortex, regiunea cea mai recent evoluată a creierului, e responsabilă de inteligenţa cerebrală care separă clar omul de animal. Neocortexul este cel care ne permite să creăm limbajul, arta, cultura etc.

Creierul primeşte şi implică percepţii mistice şi religioase

În opinia aceloraşi cercetători, există câteva zone de asociere în cortexul cerebral, care au menirea să adune laolaltă toate informaţiile extrasenzoriale. Ele sunt, se pare, şi cele care au un rol important în producerea potenţialului mistic al minţii: zona de asociere vizuală (vitală pentru interpretarea semnificativă a percepţiilor creierului, care ar putea juca un rol proeminent în experienţele religioase şi spirituale care implică imagistica vizuală), zona de asociere a orientării, ce vizează simţul vederii şi pe cel al auzului, despre care cercetătorii au înaintat ideea cum că aici creierul primeşte şi implică percepţii mistice şi religioase, care la rândul lor implică percepţii modificate ale timpului şi spaţiului.

Numeroşi cercetători declară zona de asociere a atenţiei ca fiind centrul neurologic al voinţei (A. Newberg, E. DâAquili şi V. Rause, De ce nu dispare Dumnezeu - ştiinţa creierului şi biologia credinţei), multe studii arătând că în timpul atenţiei susţinute, activitatea electrică a lobului frontal se schimbă în mod pronunţat la practicanţii meditaţiilor. Foarte importantă din punct de vedere spiritual este zona de asociere conceptuală, întrucât aproape toate experienţele religioase au o componentă cognitivă sau conceptuală, adică o parte cognoscibilă şi inteligibilă.

Unirea minţii cu inima prin rugăciune

Aşa cum ne-a obişnuit, ştiinţa, prin intermediul instrumentelor sale specifice, constată că pe măsură ce creierul uman evoluează, începe să-şi perceapă propria existenţă şi capacitatea de reflexie prin intermediul unei conştiinţe personale, un sine distinct, cu toate emoţiile şi cogniţiile sale, un fenomen denumit minte. Însă, nici astăzi, neurologia nu poate explica cum o minte nematerială se poate forma din funcţii pur biologice, nu poate explica cum creierul, o maşinărie din carne şi sânge, devine „conştientă“. Teologia însă atribuie acest proces existenţei sufletului, iar experienţa raportării şi concentrării pe acest aspect este cel mai bine redată prin rugăciune.

Fenomenul rugăciunii inimii, pentru că la el ne referim, corespunde ca metodă celor precizate de noi mai sus: un fenomen care se produce în creier pentru început. În Tradiţia Răsăriteană această rugăciune nu mai e o simplă tehnică de meditaţie subiectivă, intelectuală, ci ontologie în act. Ea nu implică tehnică psihosomatică, ci mult mai mult.

Descrierea în cuvinte este limitată. Probabil, doar asceţii pot simţi la nivel conceptual procesul desfăşurării în totalitate a acestei experienţe rarefiate. Suntem avertizaţi însă că rugăciunea nu se identifică cu ideea de meditaţie transcedentală (Arhimandrit Sofronie, Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice).

Potrivit unei vechi tradiţii, unirea minţii cu inima se realizează când monahul (monahii practică permanent acest tip de rugăciune), perseverează în nevoinţă ascetică, ascultare şi înfrânare, adică are loc purificarea trupească. Aici întâlnim o luptă ascetică grea şi chinuitoare, încunununată la final de pace lăuntrică şi unire cu Dumnezeu, care se va resimţi în viaţa sfântă a celui ce practică această rugăciune.

Metoda tehnică de pogorâre a minţii în inimă este partea cea mai interesantă de practicare a rugăciunii inimii. Monahul rosteşte rugăciunea cu capul plecat în piept, inspirând la cuvintele „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu“ şi expirând la cuvintele „miluieşte-mă pe mine păcătosul!“ Prin insuflare, atenţia urmează mai întâi mişcarea aerului expirat până în partea de sus a inimii. Astfel, se poate păstra concentrarea fără ca mintea să rătăcească, ea rămânând alături de inimă sau chiar poate intra înlăuntrul ei. Metoda nu se referă la o vedere fizică a inimii, ci la sentimentele care trec prin ea şi la imaginile mentale care se apropie spre ea din afară. Experienţa îl ajută pe monah să dobândească capacitatea de a-şi simţi inima şi de a-şi menţine atenţia centrată în inimă, fără a recurge la tehnici psihosomatice. Aşadar, se poate stabili o succesiune în dezvoltarea acestei rugăciuni. În prima ei etapă, rugăciunea este rostită cu buzele, având atenţia concentrată asupra Numelui şi a cuvintelor. Apoi, buzele nu se mai mişcă, ci se rosteşte numele lui Iisus Hristos şi ceea ce urmează după el, în chip mental. În cea de-a treia etapă, atenţia minţii se concentrează în inimă, ca, în ultima etapă, rugăciunea să se rostească de la sine.

Aspectul care diferenţiază această rugăciune de alte practici meditative e unul cu totul special: deşi, în realizarea ei ultimă, rugăciunea în numele lui Iisus uneşte pe deplin omul cu Hristos, ipostaza umană nu se şterge, nu se pierde în Fiinţa dumnezeiască ca o picătură de apă într-un ocean. Din punct de vedere creştin, Hristos e „Calea, Adevărul şi Viaţa“ (Ioan 8, 12; 14, 6), iar Adevărul şi Viaţa nu sunt un „ce“, ci un „cine“, iar unde nu există o formă personală de existenţă, nu există nici o formă vie. Aşadar, dialogul neurobiologiei cu teologia este unul benefic, în măsura în care ne ajută să-L descoperim permanent pe Dumnezeu.