De vedete am auzit. Copiii, tinerii, chiar și bătrânii sunt înnebuniți de „staruri“, adică acele persoane frumoase de la televizor care vorbesc la nesfârșit în vreo telenovelă siropoasă, își arată trupul pe la evenimete mondene, își dau cu părerea despre orice, de obicei stupid.
Trăim într-o civilizație a vedetelor. Toată lumea știe ce face Andreea Marin, ce obscenități mai scoate fostul cuplu Mihaela-Elan, ce imagini ale plictisului mai dezvoltă Mutu, ultimele cuvinte de înțelepciune adâncă ale lui Băsescu, Boc etc. Simptomele – dincolo de tenta umoristică – arată o boală ucigătoare: în Marea Britanie cel mai popular om din lume e David Beckam (Becks), iar pe locul doi este Iisus Hristos. Despre regină, ce să mai vorbim... Secularizarea dizolvă atent modelele, icoanele și pune în locul lor personaje penibile atent regizate, care mereu sunt în centrul unui scandal, își schimbă frizura (look-ul), se mai ceartă cu autoritățile...
Eu singur nu am cablu, pentru că scârbit de mulțimea de imbecilități cu pretenții, de agramatismele știriștilor, de violența americănească, dar mai ales scârbit de mine însumi, stând ore și ore la televizor, schimbând nervos telecomanda în mod invariabil la câteva secunde și apoi căzând mort de oboseală fără să fi învățat nimic, am refuzat într-o zi să mai plătesc cablul. Și – logic – după câteva săptămâni tragedia s-a produs: mi-au tăiat legătura cu prostia.
Dar fiind mai tot timpul în mijlocul oamenilor, aud cât de afectați sunt, ce importantă e îmbrăcămintea nu știu cărei ministrese de tinichea, ce ciubote se folosesc la descinderile din elicopter în noroiul fatal, pentru câteva minute – că dă bine la prostime.
Așa că mi-am permis să vă vorbesc astăzi despre vedete și văzători.
Vedeta este o persoană golită de sens, dezbrăcată în fața mulțimii, care își vinde sistematic rotunjimile sau frumusețea, devorată de complexați, e persoana aflată tot timpul în lumina reflectoarelor, orbită de lumină ieftină, asaltată de țânțari, cu un microfon gigantic în mâini. Văzută de toți, și nevăzând pe nimeni, vorbind sau cântând tuturor dar surdă la durerea celorlalți, aflată pe fugă de paparazzi, cheltuind bani pentru a fi singură. Vedeta devine uin animal de pradă, hăituită de ochii satanici ai obiectivelor, neputincioasă să mai fie ea însăși. Nu mai poate face plajă – spre exemplu – că a doua zi toate ziarele o vor pune pe prima pagină, cu celulită cu tot. Tot ceea ce face vedeta, de cele mai multe ori insignifiant, este consumat, vândut, cumpărat, interpretat de oamenii fără o viață a lor, care se hrănesc din iluzia altora. Vedeta este persoana drog, mereu hulită, consumată la micul dejun, care creează bucurie atunci când cade, având casa de sticlă și trupul de paie.
Pe de altă parte văzătorul este omul pierdut în adâncul firii sale, neștiut de nimeni, tăinuit în mijlocul lumii sau separat trupește de toți în tihna de clopot a unui schit sau în adâncul pădurii de sensuri a lumii. Văzătorul este nevăzut, dar pe toate le vede, el seamănă cu Dumnezeu, Atoatevăzătorul nevăzut. Nicio lumină nu-l tulbură din afară, dar lumina țâșnește din el, prin har și luminează viața celorlalți. Nu-l vede și nu-l știe nimeni, dar, oricât de singur ar credea unii că este, se roagă pentru toți. Postește nu doar din ascultare neabătută de poruncile Bisericii, ci pentru că simte că sufletul lui respiră aerul tare al raiului în liniștirea postului.
Cunosc un om în Hristos care la hirotonie a cerut lui Hristos, Preotul cel veșnic, să i se dea harul de a vindeca, fără ca el s-o știe vreodată. Astfel, nu se va mândri pentru ceea e a dăruit Dumnezeu prin el. Vindecarea vine mai târziu decât rugăciunea sau dezlegarea, undeva acolo unde cel tămăduit nu mai poate ști cine este persoana care i-a adus alinarea, cine i-a smuls din trup boldul morții, cine a strâns în mâinile sale nevăzute cancerul, care acum s-a atrofiat și dispare sub revărsarea vieții.
Văzătorul e neinteresant, nu stârnește pasiuni, nu-l vede nimeni pe stradă, nu importă de unde își cumpără roșii, ce haine poartă, cum arată copiii lui sau ucenicii... Cu toate acestea și trecerea lui prin lume, așa, ca o adiere de vânt ce vine repede, aduce liniștire și bucurie nespusă în viața oamenilor, pentru că e tot o rugăciune, o rostire sfântă. Văzătorul binecuvintează cu mâna sufletului femeile însărcinate, simțind durerea care le va cuprinde când vor aduce la lumină viața. Șoptește rugăciuni pentru cei suferinzi, îi sângerează inima pentru copiii cerșetori, tresare când vede mâna vânătă de frig a băiatului de la spălătoria de mașini, face cruce cu limba când aude sirena unei mașini care se zbate să întreacă în viteză moartea.
Vedeta – golită de sens, consumată de plebe – devine nevedetă. Nimeni nu o mai caută, „telefonul nu mai sună“, contractele grase au plecat, spectacolele se mută de la București la Tichilești (o mică diferență). Și atunci reflectoarele se sting, orbirea rămâne, singurătatea doare. Un ultim moment de celebritate se consumă atunci când vedeta mai șochează odată pe toți cu neviața sau cu moartea ei.
Văzătorul nici nu moare, căci a murit demult. Pentru el, singurătatea e plină de Hristos, lumina vine din interior, spectacolul suprem e raiul, lumea aceasta nu-i decât un backstage al împărăției. El se consumă încet, ca o lumânare în noaptea lumii, și lumina pe care o dăruiește celorlalți se adună în cufere de cer, spre a-i lumina calea către Hristos – Lumina lumii. El nici nu mai face ce vrea el, căci Dumnezeu locuiește întreg în el, se odihnește în ființa lui și face minuni preaînalte.
Între vedetă și văzător încape întregul univers. Voi înșivă puteți să vă poziționați în acest insectar. Și cu toate acestea, e atât de simplu și atât de dumnezeiesc să aduci lumină în lume doar cu puterea gândului îngenuncheat în rugăciune și a mâinilor care dăruiesc, mângîie, se închină și frâng Trupul lui Hristos, dăruit pentru eternitate oamenilor.