Părintele Teofan Merlă, un ales păstor de suflete

Documentar

Părintele Teofan Merlă, un ales păstor de suflete

    • Părintele Teofan Merlă, un ales păstor de suflete
      Părintele Teofan Merlă, un ales păstor de suflete

      Părintele Teofan Merlă, un ales păstor de suflete

    • Părintele Teofan Merlă, un ales păstor de suflete
      Părintele Teofan Merlă, un ales păstor de suflete

      Părintele Teofan Merlă, un ales păstor de suflete

Azi, 8 septembrie, se împlinesc 90 de ani de la naşterea duhovnicului pe care l-a avut Mănăstirea Cetăţuia din Iaşi, părintele protosinghel Teofan Merlă, un neobosit mărturisitor al iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, un monah răbdător şi smerit.

La Mănăstirea Cetăţuia a vieţuit, discret, un mare duhovnic al Iaşului şi al Moldovei, părintele protosinghel Teofan Merlă. A fost duhovnicul, rugătorul şi povăţuitorul întru Hristos a multor credincioşi, vreme de mai bine de 50 de ani. S-a născut la 8 septembrie 1921, din părinţii Maria şi Vasile Merlă, în satul Tătărăni, comuna Fereşti, judeţul Vaslui. A fost al nouălea din cei unsprezece fraţi ai familiei Merlă. De copil mergea cu mama lui la Mănăstirea Dobrovăţ din judeţul Iaşi, ceea ce l-a influenţat, mai târziu, să aleagă viaţa monahală. A venit la Cetăţuia la vârsta de 27 de ani, după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, ca o mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru faptul că a scăpat cu viaţă. A lucrat cu muncitorii la via mănăstirii, a fost paznic şi apoi pivnicer. După trei ani de ascultare, a fost tuns în monahism, iar tânărul Toader a primit numele de Teofan. După un an, la sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva, a fost hirotonit diacon, apoi, la 8 noiembrie, de sărbătoarea Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, a fost hirotonit preot pe seama Mănăstirii Cetăţuia. A slujit Sfânta Liturghie, a aşteptat credincioşii în uşa sfântului altar pentru a le da sfat pentru viaţa lor duhovnicească, a fost iubitor al rugăciunii şi al liniştii. Aşa s-a format părintele Teofan, într-un duh de rugăciune, continuând tradiţia cuvioşilor de demult, care L-au iubit pe Dumnezeu mai mult decât s-au iubit pe ei înşişi. „Duhovnicul - ne spunea părintele Teofan - păstrează în tăcere virtuţile şi mustră în ascuns, iartă pe toţi cei care se căiesc şi-i iubeşte, în ciuda păcatelor şi neputinţelor lor. Nu iubeşte păcatul lor, dar pe ei îi iubeşte“, aşa spunea părintele Teofan, un ales păstor de suflete.

Mulţi ucenici, în prezent stareţi şi monahi, i-au urmat exemplul

Prin harul lui Dumnezeu şi cu rugăciuni permanente, pe cei bolnavi îi bucura de sănătate, pe cei trişti îi întorcea acasă cu gânduri bune şi pe cei săraci îi miluia. În fiecare zi îl vedeam citind Paraclisul Maicii Domnului, aşa cum făcea şi în timpul războiului, când, văzând moartea la tot pasul, citea paraclisul dintr-un carneţel scris de el, purta o iconiţă cu Acoperământul Maicii Domnului şi o cruciuliţă într-un buzunar, în dreptul inimii. Stătea de dimineaţă până seara în biserică, cerea binecuvântare şi de la fraţii mănăstirii, iar după sfârşitul slujbei de seară îşi cerea iertare de la toţi. A ascultat sub epitrahil păcatele oamenilor, i-a îndrumat în bine pe mulţi, iar drept răsplată, la cei aproape 85 de ani pe care îi avea când a trecut la Domnul, devenise cunoscut şi iubit de mulţi credincioşi din Iaşi şi din oraşele învecinate. Părintele Teofan a ajutat mulţi tineri să urmeze o şcoală, le-a cumpărat haine şi cărţi, iar ucenicilor preoţi le-a dăruit primul veşmânt, primul Liturghier şi primul set de sfinte vase. Cu toţii păstrăm imaginea unui monah milostiv, rugător, veghetor la buna desfăşurare a slujbelor în biserică, cu mulţi ucenici care i-au urmat exemplul vieţii şi care sunt în prezent stareţi şi monahi de nădejde pentru Biserică.

Cele trei mari virtuţi care i-au împodobit viaţa

Ca un pelerin care pleacă pregătit la întâlnirea cu Dumnezeu, aşa a plecat în veşnicie, în dimineaţa zilei de 11 februarie 2006, duhovnicul Mănăstirii Cetăţuia. Cei care l-au cunoscut pot spune că avea trei mari virtuţi, care i-au împodobit viaţa: credinţa ortodoxă, păstrată cu sfinţenie de-a lungul întregii vieţi, smerenia inimii şi dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Avea chipul blând, pătrunzător şi luminos, vindecător şi aducător de multă pace. Neuitat de credincioşi, de monahii şi preoţii pe care i-a format, monahul şi duhovnicul Teofan al Mănăstirii Cetăţuia petrece în veşnicie în împărăţia lui Dumnezeu, pe care L-a iubit şi L-a slujit din tinereţile sale.

La înmormântare, Preafericitul Daniel, pe atunci Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, a trimis un cuvânt de condoleanţe mănăstirii şi celor prezenţi, în care sublinia faptul că: „asemenea lucrurilor de mare preţ pe care le păstrăm cu grijă, tot aşa vorba plină de duh, înţelepciunea şi modul de viaţă al părintelui Teofan nu pot fi uitate de cei care l-au avut duhovnic“.

La mormântul părintelui Teofan, cât timp arde o lumânare, mulţi îşi recapătă pacea, liniştea, puterea de iertare şi curajul de a merge mai departe. Bunul Dumnezeu să-l aşeze după vrednicia lui în rândul celor drepţi, să ne fie în continuare rugător, iar noi să-i respectăm sfaturile şi să-l avem în minte permanent. (Monahul Dosoftei Jitaru - muzeograf, vieţuitor al Mănăstirii Cetăţuia)

La Mănăstirea Cetăţuia s-a tuns în monahism patriarhul Justinian Marina

Părintele protosinghel Teofan Merlă, ca şi duhovnicii timpului său, a avut în comun sfinţirea vieţii ca dar al Sfântului Duh, pe care a cultivat-o prin credinţă statornică şi vieţuire ireproşabilă.

Dintre aceşti duhovnici amintesc pe părintele Ghedeon, fost egumen la Mănăstirea Horăicioara. Părintele Ghedeon a devenit monah în obştea Mănăstirii Cetăţuia în anul 1937, pe 30 octombrie, fiind frate de călugărie cu marele duhovnic de la Schitul Bucium, părintele Ieronim Gagea, consăteanul său.

Câţiva ani mai târziu, la data de 11 august 1945, se tundea în monahism la Mănăstirea Cetăţuia preotul Ioan Marina, primind numele Justinian, care, din mai 1948 şi până în 26 martie 1977, va fi patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

În 1959, regimul comunist din România, prin Decretul 410, din 28 octombrie, a dat o lovitură grea Bisericii Ortodoxe Române. Respectivul decret permitea să rămână în mănăstiri numai monahii care depăşeau vârsta de 55 de ani, iar în mănăstirile de călugăriţe numai maicile care depăşeau vârsta de 50 de ani, precum şi cei cu studii teologice superioare, cei care renunţau la pensie şi cei grav bolnavi. Mii de monahi şi monahii au fost nevoiţi să părăsească atunci mănăstirile. Acest exod forţat a fost o adevărată dramă a monahismului românesc şi a vieţii duhovniceşti.

Din Mănăstirea Cetăţuia au plecat 11 călugări care au apucat drumul pribegiei. Printre aceştia a fost şi părintele Teofan Merlă. Au mai rămas doar 5 călugări, aceştia îngrijindu-se de slujbele zilnice, ei ducând mai departe şi ostenelile muzeului şi ale gospodăriei. Din anul 1968, stareţ pentru o perioadă de 26 de ani a fost părintele arhimandrit Mitrofan Băltuţă, născut la 18 iulie 1927, în satul Nicolae Bălcescu, comuna Flămânzi, judeţul Botoşani. Tot în acest timp a vieţuit aici şi părintele Gherontie Ţurcanu, fost econom. Puterea exemplului personal, hărnicia mâinilor, a minţii şi a cuvântului au făcut din ei monahi cu trăire autentică şi mărturisitori ai credinţei ortodoxe. Viaţa lor a fost ca şi aceea din sinaxare.