Adormirea Sfântului Serafim de Sarov

Au crezut că l-a luat somnul. S-au străduit cu grijă să-l trezească, dar n-au primit răspuns. Stareţul terminase drumul vieţii sale ascetice... Fusese răpit de slava dumnezeiască. Trupul lui era cald.

Pe 2 ianuarie, la ora 6 dimineaţa, ieşind părintele Pavel din chilia sa pentru Sfânta Liturghie de dimineaţă, a simţit în sală, lângă chilia Sfântului Serafim, miros de fum. A rostit rugăciunea obişnuită şi a început să bată la uşă. Uşa era încuiată pe dinăuntru şi răspuns la rugăciune nu a primit. Atunci a ieşit în pridvor şi a zărit prin întuneric pe monahii care mergeau la biserică.

- Părinţi şi fraţi! a strigat. Miroase a fum. Nu cumva arde ceva aici, prin apropiere? S-ar putea ca stareţul să fie plecat în pustie.

Un frate, ucenicul Anichit, a năvălit în chilia Sfanţului. A găsit uşa încuiată, dar a forţat-o cu putere.

Mulţi creştini, din râvnă, îi aduseseră Sfântului lucruri din pânză. Acestea împreună cu cărţile erau aruncate în dezordine pe scaun, lângă uşă, şi fumegau, poate de la dogoarea vreunei lumânări sau de la vreo lumânare care căzuse. Însă nu luaseră foc.

În curte era întuneric. Chilia Sfântului nu era luminată. El nici nu apărea, nici nu se auzea. Monahii și-au închipuit că se odihneşte de nevoinţele nopţii, şi au intrat. În sală s-a iscat o mică tulburare. Unii au aruncat zăpadă şi au stins obiectele care fumegau.

Sfânta Liturghie de dimineaţă continua normal în biserica spitalului. Se psalmodia „Cuvine-se cu adevărat”. Un ucenic s-a dus în biserică şi a anunţat evenimentele. Fraţii au mers degrabă la chilia Sfântului. S-au adunat mulţi. Monahul Pavel şi ucenicul Ioan, ca să se asigure că nu se odihneşte, au început să dibuie prin întunericul chiliei şi în cele din urmă l-au găsit pe stareţ.

Au adus o lumânare. Părintele Serafim, îmbrăcat cu ilicul său alb, era îngenuncheat în poziţia obişnuită de rugăciune, în faţa icoanei Maicii Domnului, cu crucea de bronz la gât şi cu mâinile pe piept în semnul crucii.

Au crezut că l-a luat somnul. S-au străduit cu grijă să-l trezească, dar n-au primit răspuns. Stareţul terminase drumul vieţii sale ascetice... Fusese răpit de slava dumnezeiască. Trupul lui era cald.

Ai fi crezut că duhul său chiar în clipa aceea îşi părăsise locaşul. Nimeni nu mai putea de-acum să-l trezească...

Monahii, cu binecuvântarea egumenului, au ridicat pe braţe trupul Sfântului şi l-au transportat în chilia vecină, a monahului Eustasie. I-au spălat fruntea şi genunchii, l-au îmbrăcat în rasă, l-au pus în sicriul de stejar şi l-au dus în biserica centrală.

Încet-încet, agitaţia şi neliniştea s-au potolit. În vreme ce aşezau lucrurile în chilia lui, au văzut că şi cartea în faţa căreia a adormit întru somnul cel veşnic era destul de arsă.

(Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Egumenița, pp. 262-263)

Ultimele din categorie