Copacul încovoiat sau drumul meu către ortodoxie

Față de această Iubire mă întorc cu mulțumire și cutremur, într-un efort de a povesti întocmai, în măsura în care voi reuși, povestea modului în care am cunoscut Adevărul și cum El m-a eliberat.

Nu îmi este ușor să scriu povestea convertirii mele. În primul rând pentru că privesc astfel de povestiri cu suspiciune. În lumea occidentală protestantă și romano-catolică, a devenit un joc al rivalității, un exercițiu în care fiecare încearcă să spună cea mai bună poveste, cine are trecutul cel mai întunecat. Cei aflați în căutare de detalii lascive și dezgustătoare despre droguri, sex și rock, ar putea la fel de bine să nu mai citească acest articol. În al doilea rând, pentru că astfel de povești îl fac pe autor să fie depășit, să se înece fie în compasiune pentru propria persoană fie în infatuare. Iar eu nu îmi doresc niciuna din cele două.

Eu vreau să săvârșesc Adevărata dreptate. Adevărul nu este pur și simplu un concept abstract, este o Persoană, care ne iubește profund, nesfârșit și necondiționat. Față de această Iubire mă întorc cu mulțumire și cutremur, într-un efort de a povesti întocmai, în măsura în care voi reuși, povestea modului în care am cunoscut Adevărul și cum El m-a eliberat.

Am spus adesea că un memoriu adevărat nu poate fi scris cu onestitate până când părinții noștri nu au încetat din viață iar motivul este că ne formulăm poveștile în termeni pe care ei sau cei dragi i-ar aproba și adesea încă mai căutăm sprijinul lor, chiar mai mult decât este necesar.  Dacă părinții mei, în special mama, ar fi citit vreodată această poveste, sunt sigură că ar fi protestat și ar fi încercat să mă corecteze în mai multe privințe. Însă povestea nu aparține mamei, și nu ea este cea care trebuie să o povestească, deși s-a convertit la ortodoxie împreună cu mine. Povestea ei este a ei, iar dacă va citi asta vreodată răspunsul meu plin de dragoste va fi:

Și propria ta poveste merită să fie spusă și sper ca într-o zi să o faci.

Numele meu este Columbina și am fost fiica unui polițist CIA, agnostic în zilele bune și ateu în cele rele. Era specialist în serviciile secrete sovietice, limbă și cultură. A fost un rusofil din toate punctele de vedere și a studiat rusa la Școala Militară de Limbi străine din Monterey, California. Să fie o coincidență, că studiat acolo sub îndrumarea lui Gleb Podmoshansky, ce a devenit ulterior părintele Herman, împreună nevoitor cu părintele Serafim Rose? Nu cred. A avut și alți profesori pe care i-a considerat a fi mai memorabili. Însă ceea ce este sigur, e că au fost acolo în același timp și au împărțit același spațiu fizic. Tot acolo a cunoscut-o și pe mama mea.

Părinții mei s-au întâlnit, s-au căsătorit, și după ce au avut un fiu, m-am născut peste câțiva ani și eu. Mama era un credincios renăscut creștin care ne-a învățat pe rând, pe noi copiii, poruncile bisericilor luterane și calvine așa cum a considerat de cuviință. Credeam în aceste precepte pentru că așa mi se cerea și eram un copil ascultător, deși m-am răzvrătit îndată ce am devenit adult.

Din cauza slujbei tatălui meu, am călătorit pe tot parcursul copilăriei mele și am părăsit Statele Unite la vârsta de doar șase săptămâni. Eram un nou născut trimis în lume cu un pașaport diplomatic iar acum realizez că acesta a fost terenul de antrenament. Nu m-am mai întors în SUA până nu am devenit adult și tot atunci când aveam să sufăr o criză de identitate care avea să țină o viață. Am devenit atunci, un copil ce își însoțea părinții într-o altă cultură, ceea ce a lăsat o amprentă asupra mea ce nu a mai putut fi ștearsă. De atunci, nu am mai putut niciodată să aparțin cu adevărat nicăieri, niciunei țări, nici măcar mie însămi. Când m-am întors în SUA, am văzut că mă întorsesem într-o țară care refuză să mă considere fiica sa, doar pentru că devenisem prea europeană, prea africană, prea orientală, prea globală pentru a fi americană.

Cât am fost mică am locuit în România, mai exact în București. Doica mea se numea Gica și, bineînțeles, era ortodoxă. Mai mult decât atât, era credincioasă cu adevărat, și, indiferent ce îi spunea Securitatea, ea avea curajul să le-o întoarcă înapoi împreună cu mii de adjective, stimulate de sângele martirilor din țara sa. Știa care erau preoții de fațadă și care aveau chemare. Știa unde să meargă la biserică și să primească adevărata Împărtășanie și când Securitatea stătea afară făcând liste cu nume, se asigura că l-au notat și pe al ei cum trebuie. Câteodată mă lua și pe mine cu ea la biserică și una din amintirile mele cele mai timpurii este cu un preot înalt îmbrăcat în negru, care și-a pus mâna deasupra creștetului meu și mi-o amintesc pe ea sărutând Sfânta Cruce.

Mama, luterană la acea vreme, a vrut și ea să meargă odată la biserica ortodoxă pentru slujba de Paști, însă e povestea ei și o las pe ea să o spună.

În anii copilăriei, m-am mutat din România în vestul Africii (Liberia), Iran, apoi am mers la liceu în Germania. În Africa am fost un copil fericit, liber să alerge și să descopere felurite animale. Majoritatea erau periculoase și/ sau otrăvitoare. Am luat contact, foarte puțin cu animismul, sau vodoo cum i se mai spune și cu vracii. Fiind mică, îmi amintesc că adormeam auzind sunetul tobelor vodoo care se auzeau de-a lungul râului Sf. Pavel, care curgea prin grădină. În Liberia, am aflat despre Dumnezeu și diavol, fiind deja destul de mare pentru a înțelege diferența. Conștientizam prezența răului și prezența Binelui.

Cea mai dragă persoană a mea de acolo, a fost un domn care lucra pentru tata drept prinzător de șerpi, pe nume John și care era creștin. Cam toți șerpii din Liberia sunt otrăvitori, iar sarcina lui John era de a prinde și a omorî șerpii din jurul casei noastre. Mi-am petrecut multe ore în compania sa, învățând multe lucruri despre Dumnezeu și de asemenea, multe lucruri tainice despre diavol, și cum acesta încearcă neîncetat să îi păcălească pe oameni. Ioan era un om foarte înțelept și era foarte cugetat atunci când venea vorba despre disputele religioase. Povestea mea favorită despre el este aceasta:

Adesea eram necăjită de ceilalți care se luau de mine pentru că eram cea mai mică din orice grup. Fratele meu era cel mai rău dintre toți. Într-o zi, John m-a găsit plângând în curtea din spatele casei, stând prea aproape de malul râului. Ni se interzisese să ne apropiem pentru că malurile erau foarte alunecoase și abrupte. Râul Sf. Pavel este cunoscut pentru baracude, dar și mai important, pentru crocodili mai mari decât veți vedea vreodată la orice grădină zoo. John mi-a șters lacrimile și i-am spus că sunt necăjită de ceilalți. I-a fost milă de mine și mi-a spus următoarea poveste:

Uită-te acolo. Vezi copacul acela încovoiat? Ei bine, odată, demult, erau mulți copaci aici. Da, da, chiar aici! Și toți aceia erau drepți și foarte înalți. Și atunci a venit un patron care le-a poruncit muncitorilor: „tăiați toți copacii înalți, lungi și drepți, ca să folosim lemnul lor pentru a înălța case și pentru a ne construi satul”. Și muncitorii au tăiat toți copacii cei drepți. Acum, numai cel încovoiat a mai supraviețuit. Și este copacul preferat al lui Dumnezeu!

În Iran, am devenit mai mult adepta camuflajului, am fost un fel de cameleon pentru a putea supraviețui într-o lume globalizată. Am locuit pe un munte foarte înalt, într-o zonă izolată a țării. Mă aflam deasupra unui oraș numit Beshshahr și nu departe de malurile Mării Caspice. Aici am început să conștientizez că nu toată lumea trăia precum noi și că nu toți aveau avantajele și privilegiile noastre. Am cunoscut fundamentele Islamului, am descoperit că femeile erau venerate dar și temute în această religie interesantă și neobișnuită. Am aflat de asemenea că nu toată lumea din Orientul Mijlociu era musulmană și ușor am cunoscut iudaismul.

Când m-am mutat în Germania, a trebuit (pentru a-mi putea face prieteni) să învăț germana așa că am făcut-o. De asemenea nu puteai evita realitatea puternică și odioasă a Holocaustului. Efectele sale erau peste tot și pătrundeau în orice lucru. Asta mi-a mărit fascinația față de iudaism și am devenit o persoană mai bogată pentru că am învățat acolo atât de multe. Timpul petrecut în Germania și moștenirea rușinii și a istoriei amare, m-a făcut un om mai bun, chiar și la acea vârstă fragedă. Însă Germania mi-a făcut de asemenea cunoștință cu măreția artei și cu nașterea artistului din mine.

În scoală, am învățat să creez, și acesta era singurul lucru care mă pasiona, deși nu îmi amintesc ca părinții mei să mă fi susținut în această privință. Am învățat să pictez și astăzi mă bucur mai mult de arta pe care o realizez decât am făcut-o vreodată. Pânzele mele sunt impregnate cu ceva pe care nici măcar eu nu îl pot defini. Au ceva ce adesea nu intenționez și nici nu pot explica. Însă vor trece mulți ani, până să vin spre ortodoxie și astfel să cunosc Persoana care m-a binecuvântat, prin mâinile unui preot ortodox român necunoscut, cu mulți ani înainte.

Fiind tânără, proaspăt eliberată de lanțurile care mă legau de părinții mei și dorind să găsesc o metodă a puterii personale și să îmi controlez viața am îmbrățișat neo-păgânismul și am petrecut mulți ani studiind Cabala. Am devenit ocultist și am predat metodele și practicile magiei înalte altora, care sunt deplin înrădăcinate într-o formă neoficială de Cabala. Nu trebuie să fie confundată cu practica și religia legitimă iudaică. Iudaismul are în componența sa o mare parte mistică și lucruri admirabile și, precum creștinismul, are în cadrul său mulți oameni induși în eroare.

Mai întâi am fost inițiată ca Wiccan, dar mai târziu m-am plictisit și m-am mutat în rândurile mai înalte ale inițiaților, în Cabala. Dacă sunteți în căutare de povești senzaționale, sinistre ale întâlnirilor cu diavolul citiți povestea greșită. Nu am niciuna de povestit, deși aș putea vorbi în detaliu despre magia înaltă și aș putea explica acele experiențe. Însă în cele din urmă asta nu ar avea prea mare însemnătate, și la urma urmei, astfel de experiențe nu sunt de loc atât de interesante când sunt comparate cu lumina ortodoxiei.

Nu definesc trecutul meu drept neo-păgân sau wiccan, deși am început în acest sens. Am fost, în adevăratul sens al cuvântului, un membru ocultist de rang înalt, un membru al templului Set (Ordo Templis Orientis) și inițiată în Zorii de Aur.  Am preparat de asemenea tămâie, ceea ce mi-a fost de folos pentru anii următori în ortodoxie, când am studiat sub îndrumarea unui parfumier copt și am început să prepar tămâie pentru biserici.

Nu îi voi plictisi pe cititori cu detalii lumești privind căsătoriile mele, viața ca mamă singură sau aventurile mele de la întâlniri. Toate acestea pot fi povestite de scriitori mult mai buni, cu povești mai interesante decât ale mele. Voi spune doar că timp de mai mulți ani am practicat ocultismul și meseria de medium. Am petrecut mulți ani din viață printre morți (pe care îi socotesc printre cei vii, întrucât ochiul meu spiritual nu distingea diferența) și gândindu-mă că îmi pot controla viața în general. Oricine m-a cunoscut atunci, va putea să vă spună că viața mea ieșise de sub control și că eram atât de orbită de cel viclean.

Ceea ce contează este că, după această serie extraordinară de evenimente, călătoriile mele, experimentele, expedițiile în domeniul lumii religioase și al ocultismului, am ajuns la capătul final al unei călătorii profunde. Atunci, nu realizam cât de profund a fost totul. Nici nu vedeam aceste lucruri a fi interesante sau neobișnuite. Adevărul este acesta: Ortodoxia este singura concluzie logică la care poate ajunge un ocultist. Este hanul de la capătul lumii. Este ultima casă singuratică de pe deal.

Dincolo de ortodoxie nu mai este decât un singur lucru: inima iubitoare a Celui Care este dincolo de orice ființă.

Nu cred că alții vor considera călătoria mea a fi interesantă, și dacă citiți asta, o iau ca pe un compliment, nu în ceea ce privește talentul meu literar nici experiențele avute. O iau ca pe un compliment adus Domnului, prin care recunoașteți cât de profundă este iubirea Sa pentru ființa umană, dacă s-a îngrijit de o copilă, mică și nesemnificativă și a călăuzit-o atât de precis, către inima Sa. Mă smeresc înaintea iubirii și harului Său. Deși eu, precum mulți alții, încă mă nevoiesc cu greutățile lumii acestea și cu toate lanțurile care mă leagă de ea, știu că sunt complet liberă. Și îmbrățișez pe deplin copacul încovoiat care sunt eu, creat de Dumnezeu, cu calitățile unice necesare pentru a supraviețui unei lumi dificile și complexe. Și nu au fost puține lacrimile pe care le-am vărsat până am ajuns la acest punct de cotitură al călătoriei mele. Chiar și astăzi, viața mea este plină de încercări dureroase. Dar acum, copacul încovoiat înflorește, și știe pentru Cine o face.

Ultimele din categorie