Alexandre Schmemann: „Euharistia. Taina Împărăției”

Gândirea părintelui Alexandre este foarte adesea critică referitor la anumite deviaţii liturgice din catolicism şi din protestantism, și, de asemenea, şi față de unele schimbări nefericite pe care Liturghia ortodoxă le-a suferit în secolele recente, în principal din cauza influenţei occidentale.

Părintele Alexandre Schmemann (1921-1983), fost profesor şi decan al Seminarului Teologic Sf. Vladimir de la Crestwood (New York, USA) ne-a lăsat în această carte, reeditată în condiții de foarte bună calitate, un strălucit comentariu la Sfânta Liturghie. Acest comentariu este înainte de toate personal: trimiterile la istoria Liturghiei sunt rare şi imprecise iar referirile la Părinţii care au comentat Liturghia (Sf. Dionisie Areopagitul, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Gherman al Constantinopolului, Sf. Nicolae Cabasila, Sf. Simeon al Tesalonicului în special) sunt aproape inexistente. Părintele Alexandre a terminat de scris această carte cu o lună înainte de moartea sa. Este în parte şi testamentul său spiritual,în care, în urma unei vaste experienţe ca profesor de teologie liturgică, dar şi ca preot slujitor,împărtăşește cititorilor săi ortodocşi, dar şi celor catolici ori protestanţi, ceea ce consideră esenţial pentru modul în care Liturghia trebuie să fie înţeleasă şi trăită astăzi.

Principalele momente şi aspecte ale Liturghiei sunt evocate în douăsprezece capitole intitulate după cum urmează: „Taina Adunării”, „Taina Împărăției”, „Taina Intrării”, „Taina Cuvântului”, „Taina credincioşilor”, „Taina Aducerii”, „Taina Unităţii”, „Taina Înălţării”, „Taina mulţumirii”, „Taina aducerii aminte”, „Taina Duhului Sfânt”, „Taina Împărtășirii”.

Gândirea părintelui Alexandre este foarte adesea critică referitor la anumite deviaţii liturgice din catolicism şi din protestantism, și, de asemenea, şi față de unele schimbări nefericite pe care Liturghia ortodoxă le-a suferit în secolele recente, în principal din cauza influenţei occidentale. El a denunţat, în special, două concepţii şi practici care marchează astăzi Liturghia ortodoxă: o concepţie ierarhică a rolului clerului şi poporului la liturghie şi un pietism individualist care caracterizează adesea practica liturgică a credincioşilor. Un scop, clar perceptibil, ghidează autorul de-a lungul întregii cărţi: acela de a reda Sfintei Liturghii dimensiunea fundamental comunitară (fie că este între cler şi credincioşi, fie între credincioşii înşişi) pe care o avea la începuturi.

Acest proiect, lăudabil de altfel, conduce autorul de multe ori să îşi forţeze argumentarea.

Nu este corect, de exemplu, să se vorbească de o con-celebrare între slujitori şi popor (p. 4) sau de o „con-slujire a fiecăruia cu toţi” (p. 8), să se afirme că „nu clerul este cel care oficiază”, ci că „toţi până la unul sunt consacraţi și toţi slujesc” (p. 90), că funcţia principală a preotului slujitor este de a „dezvolta, menţine şi exprima unitatea poporului lui Dumnezeu” (p. 97). Nu este corect nici să se prezinte sinaxa „ca actul principal şi fundamental al Liturghiei” (p. 5) sau Liturghia drept „Taina Adunării” (p. 97), nici de a prezenta Euharistia ca fiind „în primul rând darul şi împlinirea unităţii credinţei şi dragostei” (p. 151). Pe de o parte, Părintele Alexandre pierde din vedere faptul că harul hirotoniei îi conferă preotului un loc şi o funcţie speciale (dacă fiecare credincios este „împărat, preot şi profet”, el nu e preot la fel ca preotul, nici nu e profet ca profeţii Vechiului Testament...) ; el pierde în special din vedere funcţia mijlocitoare a preotului şi faptul că acesta este o imagine a lui Hristos.

Pe de altă parte, el pierde din vedere faptul că Liturghia euharistică este mai înainte de toate o actualizare (mai degrabă decât o comemorare în sens strict) a jertfei lui Hristos, care Îşi jertfeşte trupul şi varsă sângele Său pentru mântuirea credincioşilor, care primesc astfel o  împărtășire cu credinţă: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu care Se frânge pentru voi pentru iertarea păcatelor. Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”. Preotul îi cere lui Dumnezeu, în continuarea rugăciunii euharistice ca acest Trup şi acest Sânge să fie „celor ce se vor împărtăși, spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul Duh, spre plinirea Împărăției cerurilor”. Reamintesc, de asemenea, în acest sens, prima frază din Explicarea Sfintei Liturghii a SfântuluiNicolae Cabasila: “Săvârșirea Sfintei Liturghii are ca obiect prefacerea darurilor de pâine și vin în dumnezeiescul Trup și Sânge, iar ca scop, sfințirea credincioșilor, care, prin acestea, dobândesc iertarea păcatelor și moștenirea împărăției cerurilor”.

Dorinţa de a elimina distincţia între altar şi naos sub pretextul că aceasta reflectă o relaţie ierarhică a clerului şi poporului (cf. p. 56) — voinţă care s-a tradus, în anumite biserici din Europa Occidentală şi America de Nord din partea preoţilor influenţaţi de această carte, prin eliminarea dverei (sau perdelei) situate în spatele uşilor împărăteşti, uneori chiar prin scoaterea uşilor împărăteşti înseşi şi alteori a iconostasului în întregime — reflectă o pierdere regretabilă a sensului simbolic al spaţiului eclesial (după cum recitim, prin contrast, în primele capitole din Mystagogia Sfântului Maxim, sau în comentariul Sfântului Gherman al Constantinopolului).

În mod similar, autorul vrea să vadă în Intrare „intrarea poporului lui Dumnezeu” (p. 56, 68, 69) pierzând din vedere simbolismul hristic al acestui rit, imaginea venirii Sale în lume şi înălțarea către Împărăţia Cerurilor, cu El şiîn El, a oamenilor pe care El i-a mântuit. Contrar afirmaţiilor părintelui Alexandre (p. 55), acest simbolism hristic nu este de origine recentă: îl regăsim deja în cele mai vechi comentarii liturgice, în special în  Mystagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul.

Autorul are dreptate să evidenţieze greșeala citirii „în taină” de către preot, a Rugăciunii euharistice, practică necunoscută de Biserica timpurie, şi să pledeze pentru citirea cu voce tare (ceea ce fac din ce în ce mai mulți preoți) . Dar el merge, evident, mult prea departe atunci când afirmă că „se poate spune fără a exagera că [din cauza asta] lucrarea harului a dispărut din Liturghie” (p. 186), ca și rolul preotului însuşi care devine neglijabil!

Se poate, de asemenea, regreta că Părintele Alexandre sub pretextul de a consolida dimensiunea comunitară a Liturghiei, devalorizează participarea personală a credincioşilor. Şi a spune că „creştinismul constă nu în aceea că el dă fiecăruia posibilitatea desăvârșirii personale” (p. 14) este acceptabil doar dacă este să denunţe o înţelegere şi o practică moralistă, pietistă şi individualistă a Liturghiei (a se vedea şi pp. 115 şi 150) legate, în anumite situaţii, de o concepţie consumeristă despre Biserică (a se vedea p. 119), dar nu este acceptabil dacă se neagă rolul esenţial al Liturghiei, prin harul care este acordat, în progresul spiritual şi mântuirea fiecărei persoane (şi rolul pe care îl joacă, corelativ, pregătirea „ascetică” a fiecărei persoane pe care insistă puternic, de exemplu, rugăciunile de dinaintea împărtășaniei); or, tocmai în acesta din urmă se încadrează Părintele Alexandre, care mai târziu denunţă faptul că „împărtășirea este văzută ca o modalitate de a obţine harul, ca un act de sfinţire personală” (p. 66).

 La acest punct, am putea citi de exemplu, Mystagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul şi Explicarea Sfintei Liturghii a Sf. Nicolae Cabasila, şi vom vedea, în schimb, legătura profundă dintre desfăşurarea Liturghiei şi dezvoltarea vieţii duhovnicești personale a creştinului, încât Sfântul Maxim dezvoltă comentariul său pe baza unei stricte corespondenţe. Dacă este regretabil faptul că în unele parohii credincioşii sunt ortodocşi de facto, mai degrabă o sumă de indivizi decât membre ale unui singur trup, fiecare rugându-se pentru el însuşi şi participând la Liturghie înt-un mod individualist, comportându-se de parcă alții nici nu ar exista, poate fi similar deplâns faptul că în alte parohii există o pierdere de sens a relaţiei strânse a liturghiei cu spiritualitatea (şi viceversa) şi că viaţa eclesială s-ar fi transformat într-o formă particulară de viaţă asociativă în care preotul a devenit organizatorul şi animatorul. În ceea ce priveşte ultimul punct, excesele unor parohii ortodoxe francofone legate de Frăţia ortodoxă bazate pe tezele părintelui Alexandre au fost recent criticate de Jean-Louis Palierne în cartea sa Mais où donc se cache l’Église orthodoxe ? La trop longue errance des Français (Dar unde se ascunde Biserica Ortodoxă ? Prea lunga rătăcire franceză, L’Age d’Homme, 2002; a se vedea mai ales secţiunea ce începe cu capitolul intitulat „Mitul comunitar”, pp. 41-48).

Subliniind, de asemenea, pe bună dreptate, că parohia nu trebuie să fie aplecată doar spre sine, părintele Alexandre pare totuşi să piardă sensul a ceea ce înseamnă Biserica locală atunci când afirmă că „parohia se împărtășește din plinătatea bisericească și devine Biserică numai în măsura în care se transcende pe sine ca parohie” pentru a se uni cu alte parohii, parohia nefiind decât „o parte a Bisericii” (p. 101).

Părintele Alexandre a fost observator la Conciliul Vatican II şi ne-am putea întreba, ca şi părintele Mihail Pomazansky (fost profesor la Seminarul din Jordanville, foarte cunoscut în Statele Unite, care a supus teologia liturgică a părintelui Alexandre unei severe critici – a se vedea, de exemplu, site-ul de pe Internet: http://www.orthodoxinfo.com/phronema/pom_lit.aspx și în limba română: http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/teologia_liturgica_pr_schmemann.htm) dacă părintele Alexandre n-a fost cumva influenţat de catolicismul social şi implicaţiile lui liturgice, foarte în vogă în anii şaizeci; alţi autori au vorbit de o „protestantizare” a Liturghiei ortodoxe. În ceea ce ne priveşte, ni se pare că părintele Alexandre se arată a fi fost influenţat de fapt de teoriile tip sobornost, care au cunoscut un mare succes în Rusia la finele secolului al XIX-lea (în mod particular de gânditori ca Kireievskişi Homiakov, cărora Olivier Clément, în cartea sa despre N. Berdiaev, le reproşa de a fi conceput la urma urmelor comuniunea drept „un fel de fuziune într-un organism în care fiecare nu este decât o porţiune”) şi de existenţialismul şi personalismul moderne (promovate în lume de emigraţia rusă, de N. Berdiaev, şi mult mai târziu în lumea grecească de C. Yannaras şi I. Zizioulas), care  au dezavantajul de a fi redus persoana la dimensiunea ei relaţională.

Deși teza pe care Părintele Alexandre încearcă să o impună este ca o prismă ce denaturează, prin exclusivismul şi caracterul său prea sistematic, ansamblul comentariului, pot fi găsite în acesta din urmă, după ce-l vom fi citit cu rezerve şi îi vom fi corectat excesele, numeroase înţelesuri profunde din care vom avea mult de câştigat.

Père Alexandre Schmemann, L’Eucharistie, Sacrement du Royaume, 2ème édition, YMCA Press et F.-X. De Guibert, 2005, 276 p. [Ediția românească a cărții: Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina Împărăției, trad. Pr. Boris Răduleanu, stilizarea textului Xenia Mămăligă, îngrijirea ediției Răzvan Bucuroiu, Editura Anastasia, 1993].

(Traducerea recenziei: prof. Doina Balan; lecturată de pr. Dragoș Bahrim)

De la același autor

Ultimele din categorie