Părintele Paisie de la Secu: "Păstraţi-mă în inimile voastre!"
„Niciodată să nu judeci pe nimeni, să ai ochi şi să nu vezi, să ai urechi şi să nu auzi, când fratele tău greşeşte.” Părintele Paisie era un monah retras şi smerit. Nu ţinea la ţinuta exterioară, nu se îngrijea deloc de haine, dar era nevoitor în cele duhovniceşti şi se străduia să aibă albă cămaşa sufletului.
La Editura Doxologia a apărut în colecţia „Călăuze duhovniceşti” lucrarea „Păstraţi-mă în inimile voastre!”, autor părintele Paisie de la Secu. Ediţia este îngrijită de prof. Paul Bălan.
Părintele Paisie era unul dintre bătrânii pe care orice mănăstire sau orice om şi-ar dori să-l aibă în preajmă. Oamenii îl iubeau. Emana o bunătate aparte. Îi plăcea să asculte pe fiecare şi se ruga pentru toţi. Părintele Paisie şi-a făcut mulţi prieteni, mai ales printre mireni, pe care-i ajuta cu sfaturile sale înţelepte, cu vorbele sale mângâietoare, stropite adesea cu lacrimile durerii şi compasiunii faţă de cei aflaţi în mari necazuri şi dificultăţi. Le era tuturor părinte şi frate, prieten de suflet şi duhovnic încercat. Fiind un om deosebit de sensibil, cu multă bună-cuviinţă, dar şi înzestrat cu un fin şi delicat simţ al cunoaşterii sufletului omenesc, se apropia de fiecare în parte cu pedagogia şi înţelegerea potrivită omului şi situaţiei în care se afla acesta.
Era un călugăr cu chip luminos, smerit, avea o mare blândeţe şi încerca, şi poate că şi reuşea, în mare măsură, să calce pe urmele iscusiţilor călugări care s-au nevoit pe meleagurile binecuvântate din ţinutul Neamţului. Când era tânăr şi în putere, a făcut şi misionarism. Părintele ţinea legătura cu marii duhovnici ai neamului nostru: Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Arsenie Papacioc. Le spunea adesea ucenicilor că a învăţat foarte multe lucruri de la părintele Paisie Olaru. Se străduia să pună în practică, în mod deosebit, pe acela de a nu judeca pe nimeni. Îi spunea bătrânul duhovnic: „Niciodată să nu judeci pe nimeni, să ai ochi şi să nu vezi, să ai urechi şi să nu auzi, când fratele tău greşeşte.”
Părintele Paisie iubea în mod deosebit rugăciunea, lecturile duhovniceşti, dar era la curent şi cu tot ceea ce se întâmpla în lumea noastră, dincolo de zidurile mănăstirii. Cunoştea foarte bine starea de decădere morală şi spirituală a lumii noastre, păcatele cumplite ce se săvârşesc în vremea de pe urmă, atacurile îndreptate împotriva Bisericii Ortodoxe, venite din toate părţile. Era un om blând în discuţiile sale cu părinţii şi fraţii din mănăstire. Mergea încet, aşezat, gânditor. Cred că se ruga adânc. Trăia înăuntrul său cu rugăciunea şi cugetarea la moartea, dar şi cu dorul după viaţa veşnică.
Pentru îngrijitorul de ediţie, prof. Paul Bălan, fiecare vizită la Părintele Paisie era ca o zi de sărbătoare, ca o participare la Sfânta Liturghie. Îl atrăgea ca un magnet bunătatea părintelui, chipul lui luminos, firescul şi naturaleţea purtării sale, dar mai ales lacrimile din colţul ochilor, prezente totdeauna atunci când vorbea despre Dumnezeu şi mântuire, sau când depăna amintiri legate de marii duhovnici întâlniţi în viaţă şi de învăţăturile primite de la ei, amintiri care i se lipiseră de suflet. Mărturiseşte cititorilor că pleca de la dânsul ca de la un adevărat ospăţ duhovnicesc. În aceste condiţii îi era imposibil să nu-l iubească pe acest om delicat, sensibil, curat la suflet ca un prunc, dar cu mintea înţelepţită de Dumnezeu şi luminată de harul Duhului Sfânt.
De tânăr, Părintele a avut dorul şi chemarea spre cele duhovniceştii, dar viaţa i-a îndreptat paşii pe un drum unde era tot singur cu Dumnezeu, călătorind ca marinar, pe întinsul mărilor şi zărilor. Când avea un moment de răgaz, pleca în pelerinaje pe la toate mănăstirile noastre, stând de vorbă cu mari duhovnici, cerând cuvânt de învăţătură spre folos duhovnicesc, cuvinte care l-au dus la momentul potrivit în cinul monahal, îngeresc, ca vieţuitor, şi, la rândul său povăţuitor.
Părintele era un monah retras şi smerit. Nu ţinea la ţinuta exterioară, nu se îngrijea deloc de haine, dar era nevoitor în cele duhovniceşti şi se străduia să aibă albă cămaşa sufletului. În ultimul timp, nemaiputându-se deplasa din cauza bolii, credincioşii ţineau legătura cu părintele prin scrisori, cărora dânsul le răspundea cu multă dragoste şi promptitudine. Cugetând la moarte, Părintele îi ruga pe ucenici ca pe crucea sa să pună şi un citat „Nu mă căutaţi aici, ci în sufletele voastre; omul moare, dar dragostea este veşnică şi trece dincolo de mormânt”. Nu vorbea mult, ci prefera să se roage, şi totuşi, răspundea la întrebările ce i se puneau, dar scurt şi la obiect.
Cartea „Păstraţi-mă în inimile voastre”, autor Părintele Paisie de la Secu, poate fi cumpărată de la magazinul online Doxologia, de la librăriile Doxologia, precum şi de la celelalte librării din Iaşi şi din ţară.
