„Hristos a înviat, Mihăiţă!“

Am înţeles că strigătul acela al disperării şi durerii mamei la moartea fiului ei era acoperit acum de cântecul acesta al biruinţei morţii, ce încălzea văzduhul.

Fără îndoială, există în viaţa fiecărui om, şi îndeosebi în viaţa unui preot, momente care, prin sentimentele şi prin semnificaţia lor, îl marchează toată viaţa. Un asemenea moment, alergând mereu în memorie, îl retrăiesc an de an în Postul Păresimilor, până în noaptea sfântă a Învierii. Era în 15 mărtişor a anului 1986, zi în care într-un sat aruncat la poalele Rarăului - Chiril - aveam să oficiez, ca preot, prima mea slujbă de înmormântare. Mă chemase la el Mihăiţă, un puşti de 9 anişori, răpus de o boală necruţătoare. Doamne, cât de vii îmi sunt toate în minte!... Parcă acum aud glasul tinerei mame care, în momentul cutremurător al ultimei sărutări, a strigat deasupra mormântului ce-nghiţea fructul dragostei şi speranţa ei: „Mihăiţă, nuuu!...“

Era, în strigătul acela, la care s-a înfiorat şi Rarăul, adunată parcă toată durerea, neputinţa şi deznădejdea întregii lumi, în faţa inevitabilei realităţi a morţii. Parcă văd şi acum lacrima cea mare cât cerul ce trist se oglindea în ea, de pe obrazul Măriucăi, surioara, care, la cei 7 anişori, plângea în sughiţuri.

Şi, sigur, în oglinda neiertătoare a timpului, mă văd pe mine, cel de atunci, cu căutările, cu îndoielile şi nopţile mele de nesomn, ce au urmat acelui martie înfrigurat. Ore întregi din noapte călătoream cu Mihăiţă printre stele, căutându-l prin Cărarea Robilor, de unde, cu el mai căzuse o stea. Mă văd şi acum călătorind cu Mihăiţă prin căutări fără odihnă. Zburat-au gândurile-n noapte alături de Solomon, care, în toată înţelepciunea lui, era descoperit în faţa morţii: „Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune... Şi am zis în sufletul meu că omul este asemenea dobitocului, pulbere, care în pulbere se întoarce...“ Mă durea nefirescul dispariţiei lui, la vârsta când încă nu gustase din viaţă. Şi, Doamne, cât de nefiresc şi de absurd mi se părea! Pentru părinţi, copilul este ca o icoană a învierii, pentru că în mod firesc le biruie moartea. Cu disperare, m-am agăţat în nopţile întrebărilor mele de paginile sfinte ale Scripturilor, de zâmbetul sfinţilor în faţa morţii, pentru a-mi da sens propriei raţiuni. Ea refuza moartea ca ultim cuvânt al destinului, căci nu ne naştem doar ca să murim. Aşa ar fi un nonsens. Totul. Mă chinuia chipul său tânăr şi frumos, cu faţa îngerească şi cu zâmbetul acela îngheţat pe buze în faţa veşniciei, în faţa morţii.

Şi a venit şi noaptea sfântă a Învierii. Emoţionat de o bucurie neîncăpută în cuvinte, în veşminte albe, cu făclia luminii în suflet şi în mână, după cuvenitul ritual, am ieşit afară din biserică, în miez de noapte, la slujba Învierii. O noapte sfântă şi liniştită, cu mulţi credincioşi veniţi să ia lumină, cu fiorii unei mari bucurii ce plutea în aer.

Cimitirul bisericii, cu sutele de cruci la umbra cărora se odihneau cei adormiţi în speranţa învierii, era o mare de luminiţe ce bucuroase străluceau în noapte. Era cerul înstelat căzut pe pământ. Evanghelia Învierii, maiestuoasă şi înălţătoare, parcă n-o mai citeam eu. Pluteam...

Apoi am ridicat sfânta cruce de-asupra tuturor, şi, cald, dar puternic, am salutat credincioşii:

- Hristos a înviat!

- Adevărat a înviat!, au răspuns toţi, ca un cor pregătit din vreme, de fapt de aproape 2.000 de ani de istorie creştină. Apoi...

Apoi a venit momentul, care, cu siguranţă, a fost de inspiraţie divină. În timp ce credincioşii cântau cu feţele transfigurate de bucurie „Hristos a înviat...“, ochii îmi căzură pe crucea a treia din rândul din faţă. Cu lumânări aprinse în mână, lângă crucea dragostei lor, neauzite decât de Dumnezeu şi de Mihăiţă, mama şi sora lui cântau cântecul biruinţei: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le“.

Şi-atunci am înţeles practic ceea ce ani întregi am învăţat pe băncile şcolilor. Am înţeles că strigătul acela al disperării şi durerii mamei la moartea fiului ei era acoperit acum de cântecul acesta al biruinţei morţii, ce încălzea văzduhul. Am înţeles că, de-acolo de sus, din sânul îngerilor, Mihăiţă se înfrupta şi el din bucurie. L-am simţit prezent acolo, lângă mama lui, lângă Măriuca lui dragă, lângă mine. Era viu pentru veşnicie!

Şi de-atunci, în fiecare an, în noaptea sfântă a Învierii, în bucuria generală a biruinţei vieţii, mă aplec o clipă în mine şi şoptesc încet, încet, încât să audă întreg universul: „Hristos a înviat, Mihăiţă!“

Citește alte articole despre: moarte, Inviere, biruință

De la același autor

Ultimele din categorie