Ortodoxia românească a avut o geneză, un specific și o vocație aparte între toate celelalte popoare ortodoxe. Reflectând asupra originii poporului în care s-a născut, Părintele Petroniu Tănase (1914-2011) arăta că la originea lui „a fost o temelie sănătoasă, din punct de vedere spiritual. Asta contează mult! Plămada în care s-a fixat creștinismul la noi avea niște lucruri asemănătoare cu creștinismul. Și de aceea a prins creștinismul foarte bine. În țările noastre, s-a format un creștinism deosebit: creștinismul țărănesc, cu evlavia țărănească. Vreau să spun că românii au fost un popor profund credincios. Oameni simpli, cu un creștinism sătesc. Cu tradiții creștine solide. Acum, mai ales de când cu intrarea în Uniunea Europeană, s-a pervertit viața creștină. La această intrare ar fi trebuit ca stăpânirea să pună condiții. «Noi suntem creștini, cu Hristos, cu Biserică, cu Cruce, cu Evanghelie, cu toate astea. Noi cu astea intrăm în Uniunea Europeană». Dacă ne primeau cu ele și ne lăsau să rămânem cu ele să fi intrat, dacă nu, nu. S-a promis marea cu sarea, că o să fie o prosperitate extraordinară. Și au intrat românii într-o stăpânire fără Dumnezeu. Un popor român care avea respect pentru familie, pentru copii, un popor cu viață frumoasă, cu tradiție... a ajuns acum să fie un popor cu un milion de avorturi pe an. Se dorește impunerea căsătoriilor homosexuale. Apoi, atâtea divorțuri. Se promovează dezmățurile, desfrâurile, sub toate formele posibile. Se spune că e libertate și toată lumea se murdărește. Sfinții Părinți consideră că păcatul care murdărește cel mai adânc ființa umană este desfrânarea. Și tocmai aceasta este mai cultivată. Și nu numai la oameni în vârstă, ci și la copii, încă de la școală. Auziți? Fetițe de 12 ani, și fac copil! Dacă omul nu crede în Dumnezeu, atuncea nu mai este păcat. Păcatul este abatere de la rânduielile puse de Dumnezeu pentru viață. Astăzi avem de-a face cu o libertate anarhică. Omul e liber să facă ce vrea. S-a pierdut ideea de păcat, și atunci omul crede că e liber să facă toate relele pe lume. S-a pervertit sufletul poporului. N-a fost de când e lumea așa ceva”[1].

Cu toate acestea, Părintele Arhimandrit Petroniu Tănase considera România a fi un colțișor de Rai în care Dumnezeu încă se mai plimbă, în plină zi, prin mănăstiri și sate, prin biserici și printre oamenii ei credincioși[2].

Nota specifică a Ortodoxiei românești, care o particularizează în mod aparte, este echilibrul ei, modul în care ține cumpăna între orgoliul grecesc, pe de o parte, și formele exagerate de nevoință, extremele slave, pe de altă parte. Dacă prima dintre acestea, Ortodoxia greacă, a lăsat loc nașterii ereziilor, cea slavă, prin sentimentalismul ei, a dus la manifestări extreme de asceză: nebunie pentru Hristos, lanțuri și fier pentru trup, etc.[3]. Noi am ținut calea de mijloc, spiritualitatea ortodoxă românească fiind caracterizată, potrivit experienței Părintelui Petroniu Tănase, de simplitate evanghelică; sinceritate în angajarea totală față de adevărurile de credință și smerenie, până la anonimat[4].

Chiar și în ciuda traiului modest, poporul român a fost milostiv, ajutând toate Locurile Sfinte ale Ortodoxiei. Cunoscând foarte bine aceste realități, Părintele spunea că „românii n-au făcut această ajutorare a popoarelor ortodoxe din slăbiciune, ci din spirit profund creștin. Poporul român și-a împlinit trebuințele lui cu ceea ce a avut și, țara fiind bogată, surplusul nu și l-a băgat în palate, în lux. Nu știau domnitorii români de palate? Nu văzuseră palate la Constantinopol, în Occident? Văzuseră destule. Și, totuși, ei n-au făcut palate, nici catedrale. Au făcut lucruri simple și frumoase. Surplusul nu a fost investit în scumpeturi necreștine, ci a fost dat celor ce aveau nevoie. Aceasta a fost dărnicia românească”[5].

Sensibilitatea aceasta echilibrată, specific românească, caracterizează toate manifestările spiritului românesc și ortodox. Un exemplu grăitor pe care îl oferea Părintele era cel referitor la dragostea românilor față de Maica sau Măicuța Domnului. În însăși această denumire este cuprinsă atât fecioria ei, cât și calitatea de Maică a Mântuitorului lumii. Românii o privesc cu multă duioșie, ca pe o adevărată mamă și își pun nădejdea în ajutorul ei de Măicuță.

Această vocație specifică a Ortodoxiei românești, precum și atașamentul special al românilor față de credință, păstrat încă și în zilele noastre, spre deosebire de alte țări și biserici, în care locașurile de cult sunt goale și se vând, râvna preoților și a monahilor români, toate acestea au făcut ca prezența românească la Sfântul Munte Athos să fie una importantă, apreciată și respectată. Însă, cum spunea și de această dată Părintele Petroniu: „Depinde de noi ca această prezență românească să fie frumoasă, să fie bună, să facă cinste țării, că suntem călugări români în Muntele Athos”[6].