A primi cinci minute pe CNN. Dimensiunile unei globalizări „doar a lor”

Vă mulțumim pentru atenție! Nu uitați: vă așteptăm la știrile de la ora 23. Țineți aproape!”  Ni s-a imprimat deja în minte mesajul acesta. Sub orice formă ar apărea, direcția e una singură: „fără știrile noastre sunteți deconectați de la realitate.” Care e însă, mă întreb, această „realitate”?

În ultimele zile, trecând prin câteva orășele din fosta Germanie de Est, n-am putut să nu observ un mesaj aproape obsesiv, imprimat pe ziduri, cu graffiti stridente: „Free Pussy Riot!!!”. Îmi amintesc acum, după mai mult de un an, ce amploare au luat manifestațiile de protest împotriva măsurii de privare de libertate a celor trei tinere din Rusia. Nu știu dacă vă mai amintiți bine momentul, și tocmai de aceea voi creiona pe scurt mediatizatul eveniment: trei tinere, membre ale unei formații de muzică punk, având fețele acoperite cu cagule, au interpretat o piesă din genul amintit tocmai în fața iconostasului Catedralei Mântuitorului din Moscova, pentru a protesta, spuneau ele, față de suspecta colaborare dintre Biserică și stat (îndeosebi cu Vladimir Putin). Rezultatul a „șocat” opinia internațională, în special a celei occidentale: fetele au fost condamnate la închisoare pentru tulburarea liniștii publice și ofensă adusă  Bisericii.

Nu comentez reacția autorităților și nici măcar pe cea a Bisericii, care, desigur, s-a arătat deranjată de o astfel de atitudine. Țin însă a observa un aspect: într-o lume în care simțământul sacrului a fost deformat de atâtea „libertăți” venite la grămadă, unde, într-unele biserici (de care confesiune vor fi fost) se cântă muzică ușoară în fața altarelor, iar catedralele au devenit simple săli de concerte (dacă nu mai rău), reacția autorităților ruse a părut nu numai atipică, ci de-a dreptul abuzivă și tiranică. „Ce-au făcut rău aceste fete? Și-au manifestat doar fireasca libertate cetățenească de a protesta. Nu contează locul. Nimeni nu are dreptul să-și anexeze un loc public. Cât de retrogradă e Biserica aceea obscurantistă! Să le salvăm de habotnici, să-i civilizăm odată și pe ortodocșii ăștia rămași în urmă!”

 Tinerii s-au solidarizat, posturile de știri internaționale nu mai conteneau în a prezenta noi date despre fenomen, despre abuzul autorităților ruse, despre mesajul de solidaritate al tinerilor europeni (deschiși spre viitor) față de sărmanele ființe ce au avut ghinionul să se nască într-o astfel de țară. Mass-media occidentală s-a declarat pe deplin solidară cu mesajul lor și a înfierat mentalitatea care nu acceptă o astfel de manifestare „liberă” de exprimare a nemulțumirii, cum au arătat-o fetele din formația amintită. Membrele organizației Famen (acelea care țin să-și arate goliciunea pentru a-și exprima adecvat mesajul lor etico-social) au ars o cruce în semn de solidaritate cu sărmanele condamnate. Chiar zilele acestea, mulțime de „propovăduitori” ai libertăților sexual cer boicotarea Jocurilor Olimpice de la Soci ca răspuns la „prigoana fără precedent declanșată de președintele rus și de Biserica Ortodoxă față de minoritatea LGB”. Cer, pur și simplu, izolarea statelor care nu corespund noilor reguli de moralitate mondială. Și toate acestea pentru ce?

La recomandarea unui prieten, am văzut cândva un film cu totul deosebit: Blood Diamond, care mi-a schimbat cu totul vizuinea asupra lumii noastre pline de pace, libertate și prosperitate. Acțiunea e pe deplin tragică: înfometați de bogății, nebuni după luxul cel mai strălucitor cu putință, oamenii de succes ai lumii „civilizate” nu diferă cu nimic de conchistadorii lui Cortes sau Pizzarro: dau pietricele strălucitoare, la schimb cu diamante veritabile oricărui popor care nu a luat încă un deplin contact cu lumea civilizată. În cazul acesta este vorba de sărmanii oameni din Sierra Leone. Doar pietricelele sunt altele astăzi: puterea politică, arme de ultimă generație, mașini scumpe. Pentru strălucirea aurului și setea de bogăție a unor semeni de-ai noștri se calcă peste morminte… peste îngrozitor de multe morminte. Filmul e terifiant, mai ales că e văzut oarecum și printr-un ochi de reporter occidental, scandalizat de lipsa de reacție a semenilor săi din „lumea bună”. Momentul cel mai grăitor al filmului este, de fapt, o concluzie cu adevărat îngrijorătoare: văzând tabăra de refugiați din Liberia, unde cei expuși groaznicului război civil, de frica unei morți în chinuri, s-au adunat – 500 000 de femei și copii!!! - și auzind speranțele celor care nădăjduiau la un ajutor din partea  „fraților” de pe celelalte continente, înduioșați de suferința lor, reporterul ține să-i readucă neapărat cu picioarele pe pământ, spunându-le: „Nu sperați degeaba! Vom avea noroc dacă materialul meu va intra undeva între știrile de sport și momentele de publicitate de pe CNN. În rest, se vor uita și vor… uita”. Desigur, răspunsul e parafrazat, însă concluzia e una: lumii moderne nu-i pasă de cei rămași în urmă!

Printre cei considerați rămași în urmă putem fi și noi, creștinii. Și noi suntem priviți ca fiind depășiți de adevărurile noii epoci, de realitățile post-moderniste.  Constituția Uniunii Europene nici măcar nu ne mai vrea menționați în paginile sale. Iar lucrurile se văd cu ochii liberi chiar astăzi: priviți la creștinii ce sunt uciși în Siria pentru credința în Hristos! E plin internetul de clipuri cu execuțiile acestora! Câte minute credeți că primesc aceștia în rubricile de știri din Europa noastră „fondată pe idei umaniste”? Câte minute primesc creștinii prigoniți din Egipt, câte miile de mărturisitori ai lui Hristos uciși cu bestialitate în Nigeria?

Anual sunt executați cu sânge rece 100 000 de frați de-ai noștri! Pe românii noștri îi preocupă însă incinerarea lui Sergiu Nicolaescu, câte procente le sunt „luate” din salariu pentru proiectul catedralei, cât de periculos este acum, în secolul XXI, să botezi copilul prin scufundare. Astea sunt, nu-i așa, problemele fundamentale ale omului de astăzi?

Primind de-a gata tot ce ni se oferă drept știre de senzație, tot ce ni se impune aproape forțat de pe ecranele televizoarelor, vom îngroșa, cu timpul, rândurile nemulțumiților ce strigă plini de încredințare (gândind că săvârșesc vreun lucru mare și că schimbă spre bine această lume ): „Free Pussy Riot!” în loc de firescul mesaj: „Opriți masacrarea creștinilor!” sau, mai simplu: „Opriți manipularea media!”

Trăim în așa-numita epocă a globalizării. Toată lumea are acces la informație. Întrebarea firească e însă, așa cum am afirmat și la început: „A cui realitate este?” Un fenomen atât de amplu se cere coordonat, chiar dacă e un experiment uriaș, nemaintâlnit în istorie. Cine ține frâiele lui însă – fără a deveni acum adepți ai teoriilor conspiraționiste – îl îndreaptă doar spre anumite direcții, „libertăți” sau valori. Restul – vorba lui Caragiale – „nu importă”. În „restul” acesta intrăm și noi, și martirii creștini din țările amintite, intră și cei care, chiar necreștini fiind, nu se dau la o parte din calea tăvălugului de entuziasm al noii lumi „eliberate”.

„Ce trebuie să facem noi?” e normal să ne întrebăm.  Răspunsul îl dau marii duhovnici, însă, la prima vedere, se întrevăd oarecum pașii cei mai firești: să părăsim ignoranța, să evităm a ne informa doar din ce ni se oferă gratis la televizor, să-I cerem lui Dumnezeu să ne lumineze. Cu mila lui Dumnezeu încă mai avem biserici deschise, mănăstiri, biblioteci… Când singura noastră sursă de informare va fi doar televizorul și internetul, cu toți vom deveni instrumentele oarbe ale noii orânduiri lipsite de Dumnezeu. A deschide o carte (dacă nu e una cu învățături eretice) nu e un păcat. Din contră, o binecuvântare. Mai târziu, poate, copiii noștri nu vor mai avea decât ecranul. Și atunci vom vrea cu adevărat să avem ce să le spunem.

De la același autor

Ultimele din categorie