Dacă privim retrospectiv și cu sinceritate rațională istoria umanității de la creație și până astăzi, vedem prin mărturiile arheologice, dar și cu puterea intuiției, cum umanitatea se poate defini printr-un cuvânt: ideal. Omul – creat de Dumnezeu cu chipul Său – tinde neîncetat spre ceva, sau mai bine zis spre Cineva, ca un foc care năzuiește spre cer, anulând și ridiculizînd orice gravitație, fie ea materială sau spirtuală. Omul are permanent un dor de ceva nespus, un orizont în care spațiul, timpul și materia vor fi înlocuite de nemărginire, eternitate și har. Această nemulțumire a umanității cu prezentul și această tindere spre viitor ca amendare, înbunătățire și desăvârșire au luat chipuri diferite în istorie: teologie adâncă, cercetare științifică, artă autentică, invenții fascinante, avânt imperial, filosofie a vieții, explorări aprofundate, misiune a credinței, spirit olimpic, supremație politică. De altfel toată cultura umană stă sub semnul acestui dor de nemurire, perfecțiune, fericire, iubire, libertate.

În albia veacurilor, cel rău a știut însă cu multă abilitate malefică să deturneze acest dor nestins al umanității de Dumnezeu către lucruri materiale, finite și derizorii: ubicuitatea iubirii dumnezeiești a fost așadar înlocuită cu triumful vitezei supersonce, zborul îngeresc către tronul slavei și-a schimbat profilul și numele în Luftwaffe ori F-16, unelte generatoare de moarte venită din văzduh, înălțarea la cerurile Împărăției lui Dumnezeu se numește acum aselenizare, viața veșnică a fost abandonată pentru o prelungire a acestei vieți prin hormoni, transplanturi etc., lupta cu patimile a devenit război mondial (adică oamenii au devenit patimi), anihilarea celui rău s-a metamorfozat în amenințare nucleară, arma împotriva diavolului (Crucea) a fost înlocuită cu armele împotriva fraților, iubirea de oameni a Creatorului a devenit egalitarism care ucide diversitatea, creativitatea, viziunea și valoarea.

Concetrându-ne asupra istoriei recente (ultimii 50 de ani), vedem că umanitatea și-a fixat niște idealuri uriașe, greu de atins, care a animat-o într-o dezvoltare tehnologică și industrială fără precedent, cu epuizarea resurselor pământului și cu infestarea lui de neființă artificială. Acum 50 de ani, omul visa să colonizeze Luna și Marte, să ajungă la viteza luminii, să prelungească viața la nesfârșit prin procedee chimice sau de manipulare genetică.

Cu tristețe și cu bucurie în același timp spun că idealurile mărețe ale umanității de acum un sfert de veac s-au aplatizat dramatic.

Acum treizeci de ani toată lumea visa la mașini super-omenești care să prindă viteza sunetului sau chiar a luminii. Astăzi umanitatea s-a orientat spre confortabil, economic, ba chiar cred că fiii noștri nu ne vor crede din mașinuțele lor electrice, dacă le vom povesti cum era la 160 la oră. 

Nu au trecut zece ani de când neamul omenesc obsedat de evoluție și progres necontenit a părăsit visul supersonic. Părinții noștri (de fapt ai lor) zburau cu un Concorde cu viteză de 2000 km/h, la o altitudine de 18 kilometri deasupra solului și făceau trei ore și ceva de la Paris la New York. În loc să inventeze un Concorde mai economic, companiile au renunțat de tot la el, deși era unul dintre cele mai bune și stabile avioane care s-au construit vreodată (a și făcut ocolul pământului în 31 de ore). Înainte de accidentul din anul 2000, de la Paris, numărul victimelor pe toate avioanele Concorde a fost 0.

Involuția este și mai evidentă în domeniul aero-spațial: dacă marile puteri se întreceau în timpul războiului rece să raporteze aventuri spațiale tot mai semnificative: câine în spațiu - Laika, om în spațiu – Iuri Gagarin, aselenizare – Armstrong etc., acum epopeea galactică se mărginește la modeste plasări de sateliți pe orbită și la o tot mai diminuată activitate pe Stația Spațială Internațională, până la apropiata ei părăsire. Exploratorii spațiali din anii 60-70, care nu beneficiau de computere uriașe ca acum, ci de ecrane minuscule și pâlpâitoare au reușit aventuri spațiale, selenare extraordinare. Astăzi, la fiecare lansare pe orbită auzim de probleme tehnice, ba chiar de explozii și tragedii.

Toate acestea arată că progresul tehnologic al omului are un sfârșit, probabil simultan cu sfârșitul acestei lumi. De asemenea vedem în acest expozeu o tot mai accentuată corupere a idealurilor, orientate acum spre mașinării informatice tot mai minuscule și pe un transfer al inteligenței de la neuron la microchip-uri. Dacă în anii 250 d.Hr. Origen știa toate Scripturile pe de rost, astăzi oamenii se laudă cu ultima aplicație biblică descărcată de pe Android market. Dacă bunicii mei au vândut o pereche de boi pentru a ajuta la zidirea unei Biserici, astăzi o donație de 100 de roni pentru catedrală e considerată indecent de mare. Dacă prețul unei cărți era acum câteva sute de ani greutatea ei în aur, acum pe un Kindle de 100 de grame poți stoca 5000 de cărți. Diferența este că strămoșii chiar citeau cu inima, chiar înțelegeau duhul Scripturilor și mintea lor devenea Scriptură vie a iubirii lui Dumnezeu.

Idealurile acestei lumi sunt doar ținte provizorii, de care te plictisești după prima folosire, sunt doar jaloane pe Calea noastră către adevăratul țel, Ținta supremă a nemuririi, unirea noastră cu Hristos în împărăția Sa. Așa că nu m-ar mira dacă peste câteva zeci de ani, sper să ajung, voi vedea simptomele unei întoarceri la adevăratele doruri ale omului, ruralizarea adică întoarcerea simbolică a omului în grădina Edenului, revenirea la bucuria tainică a întâlnirii cu Dumnezeu și cu omul în tihna și în tinda Bisericii, o mai cumpănită filosofie a alimentației (puzderia de magazine naturiste e relevantă), dorința de natural, autentic, primar, biologic. Căci omul, dincolo de vaietul materiei înrobite în tehnologie, începe să recunoască faptul că adevăratul zbor supersonic este către ceruri, iar decât câteva minute pe lună, e mai bine să pui piciorul definitiv în rai.