În luna august, ziua a șaptea, facem pome­nirea Preacuvioasei Maicii noastre Teodora de la Sihla, care a sihăstrit mulți ani, la sfârșitul seco­lului al XVII-lea, într-o peșteră din preajma Schitului Sihla-Neamț.

Această floare duhovnicească de mare preț și mireasă a lui Hristos, pe care a odrăslit-o pământul binecuvântat al Moldovei, s-a năs­cut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vânători-Neamț, din părinți bine-cre­dincioși și iubitori de Dumnezeu. Tatăl ei, Ștefan Joldea Armașul, avea dregătorie ostă­șească, așa cum și numele îl arată, fiind paznic al Cetății Neamțului și „armaș“, adică făcător de arme pentru cei ce apărau vestita Cetate a Moldovei. Iar mama sa, al cărei nume nu ne este cunoscut, se îngrijea de casă și de buna creștere, în frica de Dumnezeu, a celor două fiice, Teodora și Maghița (Marghiolița).

Fiica mai tânără s-a mutat curând la Dum­­nezeu, iar pe fericita Teodora, ajungând la vârsta rânduită, au căsătorit-o părinții, împo­triva voinței ei, cu un tânăr evlavios din Ismail. Dar, neavând ei copii, iar sufletul Teodorei fiind rănit de dragostea pentru mirele ei Iisus Hristos încă din copilărie, ardea de dorința unei vieți cu totul curate, închinate numai lui Dumnezeu. La aceasta o îndemna și du­hov­nicul ei, precum și firea ei singuratică, râvna pentru rugăciunea de taină și amintirea ma­rilor sihaștri ce se nevoiau în acea vreme prin pădurile și munții din ținutul Neamț – vechii ei sfătuitori.

Astfel, fericita Teodora a îmbrățișat cinul monahal la Schitul Vărzărești-Vrancea, iar după doi ani soțul ei s-a călugărit în Schitul Poiana Mărului, sub numele de Eleodor. Așa a binevoit Dumnezeu să-i povățuiască pe amân­doi pe calea sfințeniei și a mântuirii.

Fiecare dintre viețuitoarele schitului de maici se nevoia cu mare râvnă pentru Hristos, însă Cuvioasa Teodora, fiind întărită de harul Duhului Sfânt, le întrecea pe toate celelalte surori cu rugăciunea, cu smerenia și cu ne­voința duhovnicească.

După câțiva ani, năvălind turcii în părțile Buzăului, au dat foc Schitului Vărzărești. Atunci toate surorile din obște s-au risipit în pădurile seculare din partea locului, aștep­tând să treacă primejdia și mânia lui Dum­nezeu. La fel a făcut și Cuvioasa Teodora, care s-a retras în munți împreună cu stareța ei, schimonahia Paisia, a cărei ucenică era. Acolo se nevoiau singure, acoperite de mâna lui Dumnezeu, în post și rugăciune, răbdând multe ispite de la diavoli, foame, frig și tot felul de încercări.

După ce a trecut la Domnul stareța ei, feri­cita Teodora, în urma unei descoperiri dum­ne­zeiești, a părăsit munții Buzăului și s-a retras în patria ei mult iubită din părțile Neamțului, pentru a se nevoi în pădurile neumblate din jurul schiturilor Sihăstria și Sihla. După ce mai întâi s-a închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăs­tirea Neamț, egumenul Lavrei a trimis-o la Sihăs­tria să urmeze sfatul egumenului de aici. Cu binecuvântarea ieroschimonahului Varsanu­fie, egumenul Sihăstriei, fericita Teodora a fost în­­credințată duhovnicului Pavel, care a dus-o în pustie, în apropierea Schitului Sihla, sfă­tuind-o că, de va răbda asprimea vieții pust­nicești, să rămână acolo până la moarte; iar de nu va putea suferi ispitele și frigul iernii, să se așeze la o sihăstrie de călugărițe.

Așa a ajuns fericita Teodora în munții Sihlei, iar un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa, nu departe de schit și de peștera care îi poartă numele până astăzi. Acolo s-a nevoit cuvioasa bărbătește mulți ani, ostenindu-se singură în post și rugăciuni de toată noaptea, în lacrimi și mii de metanii, uitată de lume, în­durând multe ispite și năluciri de la diavoli, foame, lipsă, gânduri și mai ales frigul aspru al iernii. Numai Cuviosul Pavel din Sihăs­tria, duhovnicul ei, o cerceta din când în când, o mărturisea, o îmbărbăta, o împărtășea cu Sfin­tele Taine și îi ducea cele de trebuință.

După un timp a răposat fericitul duhovnic Pavel, nu departe de Schitul Sihla, într-o mică colibă pustnică, iar Cuvioasa Teodora a rămas cu totul singură, căci nimeni nu știa locul și aspra ei nevoință. Cu timpul i s-au rupt și hainele, iar ca hrană avea doar măcriș, fructe de pădure și alune. În această școală a liniștii și nevoinței a dobândit cuvioasa darul rugăciunii de foc, care se lucrează în inimă, darul lacrimilor, al răbdării și al negrăitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chi­nuia nici de frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, căci dobândise darul facerii de minuni și era ca un diamant stră­lucitor în munții Sihlei, fiind uitată de oa­meni, dar umbrită de darul Duhului Sfânt.

Odată, năvălind turcii să prade mănăs­ti­rile și satele, au ajuns până la Sihla, iar Sfânta Teodora s-a adăpostit în peștera ei din apro­piere. Descoperind-o păgânii, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape din mâinile lor. În clipa aceea, prin minune, s-a crăpat stânca din fun­dul peșterii, cum se vede până astăzi, iar feri­cita s-a izbăvit de moarte. În această peșteră s-a nevoit Sfânta Teodora în ultimii ani ai vieții sale, rugându-se neîncetat lui Dumne­zeu cu rugăciunea cea de taină a inimii, încât i se lumina fața, iar trupul ei se ridica de la pământ, asemenea Sfintei Maria Egip­tean­ca. Din timp în timp, păsările cerului aduceau în ciocurile lor, prin voia Domnului, firimituri de pâine de la trapeza Schitului Sihăstria, iar apă bea din scobitura unei stânci din apro­pie­re, numită astăzi „Fântâna Sfintei Teodora“.

Ajungând Sfânta Teodora aproape de sfâr­șitul vieții și cunoscând că o cheamă Hristos la cereștile locașuri, unde este odihna și des­fătarea tuturor sfinților, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i trimită un preot ca să o îm­părtășească cu Preacuratele Taine, înainte de obștescul sfârșit. Astfel, cu rânduială de sus, egumenul Sihăstriei a observat că păsările du­ceau firimituri spre Sihla și a trimis doi frați să vadă unde anume se duc. Călăuziți de mâna lui Dumnezeu, frații au ajuns noaptea aproape de peștera Sfintei Teodora și au văzut-o cum se ruga cu mâinile înălțate spre cer, învăluită în lumină de foc. Atunci, înfricoșându-se, au strigat, iar Cuvioasa i-a chemat pe nume, le-a cerut o haină să se acopere, căci era goală, și le-a poruncit să coboare la Sihăstria și să aducă un duhovnic ca s-o împărtășească cu Trupul și Sângele lui Hristos.

Călăuziți de o lumină cerească, frații au mers repede și dimineața au adus la peșteră pe ieromonahul Antonie și ierodiaconul La­vrentie, cu Sfintele Taine. După ce Sfânta Teo­­dora și-a făcut cuvenita spovedanie și și-a destăinuit viața, ostenelile și ispitele ei, a rostit Crezul, s-a închinat, a primit dumnezeieștile Taine și, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate, și-a dat duhul în mâinile Lui. Apoi, părinții au făcut slujba înmormântării și au îngropat sfântul ei trup în peșteră. Aceasta s-a petrecut în al treilea deceniu al secolului al XVIII-lea.

Trupul Sfintei Teodora a rămas tăinuit în peșteră până după anul 1830, când familia domnitorului moldovean Mihail Sturdza, care a reînnoit Schitul Sihla, a așezat moaștele ei în raclă de preț și le-a depus în biserica schi­tului spre închinare. Apoi, zidind o biserică nouă la moșia lor din satul Miclăușeni-Iași, le-a adus în această biserică și multă lume venea aici spre închinare, primind ajutorul Cuvioasei. În anul 1856, familia Sturdza a convenit cu conducerea Mănăstirii Pecerska din Kiev să le dăruiască sfintele moaște, în schimbul unor veșminte preoțești și arhie­rești, ceea ce s-a făcut. Așa s-au înstrăinat moaștele Sfintei Teodora din patria ei și se păs­trează în catacombele de la Pecerska, așezate în raclă de mult preț, pe care sunt scrise aceste cuvinte: „Sfânta Teodora din Carpați“.

Aceasta este, pe scurt, viața Sfintei Teo­dora de la Sihla și acestea sunt faptele ei, prin care a bineplăcut lui Dumnezeu, numă­rându-se în cetele sfinților din cer și fiind socotită cea mai aleasă nevoitoare pe care a odrăslit-o vreodată țara noastră.

Cu ale ei sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi toți, împreună cu țara și poporul cel binecredincios. Amin!