Vindecarea celor doi orbi - Frescă sec. XVI, Catedrala Episcopală din Roman Pericopa evanghelică (Mt 9, 27- 31) ne înfățișează minunea făcută de Mântuitorul în orașul Capernaum din nordul Țării sfinte, în provincia Galileea, oraș în care Iisus era întâlnit adeseori învățând sau tămăduind diferite suferințe, înviind chiar – cu puțin înainte - pe fiica lui Iair. Vindecarea celor doi orbi face parte din șirul multor vindecări prin care Iisus își dovedea divinitatea și își manifesta totodată dragostea și compasiunea față de omul pe care L-a creat. Numai un om lipsit de vedere ar putea da glas suferinței adânci pe care o încearcă, știind că este sortit să trăiască permanent în întuneric! El nu se poate bucura de frumusețea naturii, de vederea părinților și a celor din jurul său. Așa ar fi fost și cei doi orbi, care desigur, trăiau din mila semenilor lor. Dar iată că suferința lor a luat sfârșit prin prezența lui Iisus în acele locuri. Fără îndoială că acești doi orbi au auzit de la alții de vindecările săvârșite de Iisus, de învierea fiicei lui Iair, sau poate chiar i-au ascultat cuvântul. Cert este că ei erau convinși de faptul că Iisus nu era un om obișnuit, ci era Fiul lui Dumnezeu. Așa se explică faptul că ei se țineau după El și strigau: „Mântuiește-ne pe noi Fiule a lui David“. Era o rugăciune smerită, izvorâtă din adâncul sufletului, dar prin care recunoșteau că Iisus era Fiul lui David, adică Mesia cel prezis de prooroci și așteptat de poporul iudeu. Erau convinși că El este acela despre care Isaia a prezis că „va deschide ochii celor orbi și va scoate din temniță pe cei robiți“ (Is 48, 7). Orbii dobândesc vindecarea pe baza credinței în Iisus, așa cum a fost și cazul sutașului căruia i-a vindecat slujitorul (Mt 8, 13), cu femeia canaaneeană căreia i-a vindecat fiica (Mt 15, 28), cu un orb cu numele de Bartimeu, în apropiere de Ierihon (Mc 10, 52; Lc 18, 35- 43; Mt 20, 30-34), cu un lepros (Lc 5, 12) și cu alții. Așadar, stăruința în Iisus a dus la atâtea vindecări. Se confirmă astfel adevărul cuvintelor Mântuitorului care spune: „Pe toate câte le cereți rugându-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea“ (Mc 11, 24). În cazul de față, Iisus, „Lumina lumii“ (In 9, 5), venea să dea lumină celor doi nenorociți care până atunci trăiseră într-un nesfârșit întuneric. De acum încolo, ei vor deveni și binevestitori ai lui Iisus, căci în pofida faptului că Iisus le-a cerut ca vindecarea lor să rămână în anonimat „ei ieșind, L-au vestit în tot ținutul“ (Mt 9, 31). Această pericopă evanghelică, atât de simplă dar tot pe atât de plină de semnificații, poate să ne sugereze o serie de teme care să fie puse în lumină: stăruința în rugăciune, puterea credinței, divinitatea Mântuitorului, iubirea lui față de oameni și altele. Dacă El, Cel care era Dumnezeu adevărat și om adevărat, și-a manifestat iubirea față de omul creat, prin vindecarea de boli, noi creștinii trebuie să ne manifestăm în același mod. Iată ce îndemnuri adresează Sfântul Apostol Pavel credincioșilor din Roma, iar prin ei și nouă: „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioși și nu nouă înșine să ne facem plăcuți; ci fiecare dintre noi să i se facă plăcut aproapelui său, în ceea ce este plăcut spre zidire... De aceea, primiți-vă unii pe alții așa cum și Hristos va primit pe voi spre slava lui Dumnezeu“ (Rom 15, 1-2 și 7).