Vinovăția şi ruşinea sunt de obicei distinse în felul următor: simt vinovăție când fac o greşeală; simt ruşine când eu sunt greşeala. Cu alte cuvinte, ruşinea este un sentiment de vinovăție intensificat, transferat de la fapta comisă spre mine însumi şi simțul meu axiologic personal. Sau, putem spune că ne simțim vinovați atunci când am încălcat anumite reguli acceptate de noi ca normative; pe când ruşinea este vinovăția sporită şi interiorizată până acolo încât mă condamn pe mine însumi, şi nu fapta mea.

În viața morală creştină, vinovăția ne ajută să discernem dacă am fost sau nu ascultători voinței lui Dumnezeu exprimată în poruncile divine. De cealaltă parte, ruşinea poate fi atât pozitivă cât şi negativă. Dacă săvârşesc o faptă prin care ştiu că încalc voia lui Dumnezeu exprimată în porunci, făcând acest lucru în mod liber, atunci ruşinea este un răspuns potrivit: fapta mea îmi dezvăluie caracterul şi pune la îndoială fidelitatea mea în calitate de „copil al lui Dumnezeu”.

(John Breck, Darul sacru al vieții, Traducere de PS Irineu Pop Bistrițeanul, Editura Patmos, Cluj‐Napoca, 2001, p.39)