Au trecut și Sărbătorile. Prima săptămână din an și-a făcut loc tiptil, cu bucuria Bobotezei și a Sfântului Ioan. Scos din matcă, timpul a fost suspendat de la Crăciun și până acum și am pășit și noi înafara lui, departe de grijile pământești și parcă, de Pământul însuși. Oamenii încă își mai spun „La Mulți Ani!” când se întâlnesc, își fac încă urări pentru Noul An, pe ici pe colo mai stăruie câte un brăduț împodobit prin vitrina vreunui magazin de cartier, sclipind din toate beculețele, de fericire că lumea încă nu l-a uitat. Timidă, prin tramvaie, mai răzbate vreo colindă. Parcă și jurnalele de știri sunt zilele acestea mai puțin belicoase decât altă dată, mai moderate, folosesc un ton mai calm și nu mai vestesc grozăvii de tot felul. Câte o cisternă răsturnată pe la noi, câte o furtună de zăpadă pe la ei, dar nimic încă, din grozăviile „obișnuite”, dezvăluirile terifiante și scandalurile zgomotoase cu care ne-am obișnuit.

Noul An, ca o întindere imaculată de zăpadă, încă netulburată de bocanci plini de noroi, roți de trăsură sau automobil, ne impune încă tăcerea. Este vremea TĂCERII, a adunării de sine și în sine, înaintea drumului ce ne va purta de-a lungul celor douăsprezece luni. După veselia, zgomotul și culoarea ultimelor zile ale anului ce s-a încheiat, s-a lăsat peste lume tăcerea. Parcă nimeni nu ar vrea să fie el primul care a tulburat oglinda nemișcată a vremii. Și totuși, cu primul mare scandal politic sau cu prima mare fraudă a anului vom cădea din nou pe pământ, cu toții laolaltă și vom avea, nu-i așa, reacții pe măsură. Se vor auzi din nou peste tot, obișnuitele, „Am mai văzut noi din astea!”, „Lasă că tot așa au spus și anul trecut și n-au făcut nimic!”, „Mai știi și acum trei ani, când s-a întâmplat la fel...” iar Noul An, îngenuncheat, terfelit, umilit, va intra într-un lung șir de alți ani, pe care îi privim peste umăr și îi vedem cenușii, terni, aproape inutili.

Și totuși, TIMPUL NU POATE FI INUTIL. TIMPUL NE-A FOST DĂRUIT SPRE MÂNTUIRE. Într-un tumult de voci în care fiecare se pretinde deținătoare unică a adevărului, vom fi aspirați din nou de o tornadă de zgomote, zvonuri, știri contradictorii, noutăți culese de pe toate canalele TV și mai ales de la vecinul. Ne vor înnebuni colegii cu bârfe, șefii cu mustrări, vecinii cu reclamații, firmele cu reclame. Și vom uita atât de simplu și fără întoarcere, de EXERCIȚIUL TĂCERII de la început de an. Poate că dacă în fața bârfelor am tăcea, șefilor adesea nedrepți, nu le-am mai oferi justificări de tot felul, reclamațiilor de la vecini le-am răspunde cu un zâmbet tăcut, iar reclamele am alege să le ignorăm, anul nostru drag, pe care singuri am ales să-l întâmpinăm cu atâta bucurie, ar rămâne mai curat, mai pur, fraged și delicat ca primele sale zile.

Sfântul Isaac Sirul spunea că „tăcerea este o taină a vremii viitoare, pe când cuvintele sunt numai unelte ale acestui pământ”. Tăcerea este ea însăși un mod de comunicare, nici pe departe negarea acesteia. Tăcerea este pauza din muzică și materia întunecată dintre stele. Tăcerea a salvat de multe ori căsnicii, prietenii, alianțe, ba chiar imperii. Trăim însă într-un veac egolatric, în care propria voce ne sună cel mai drag, iar tăcerea este, vai!, interpretată doar ca prostie. Nu obosim nicicând să ne spunem părerea, să vorbim fără să ascultăm, să scriem fără să citim. Profilul psihologic al bunului ascultător nici nu mai există între tipurile de personalitate valide. Și totuși, a fi un bun ascultător este un semn de civilizație și de înaltă educație socială. Mai mult, a fi un bun ascultător este un semn de dragoste pentru aproapele. Am reuși oare noi, românii, să devenim un neam de buni ascultători? Privind prin fereastra tramvaiului pe deținătorii de telefoane mobile, observi cu surprindere că toată lumea vorbește încontinuu și foarte rar descoperi pe cineva care, ținând telefonul la ureche, ascultă cu răbdare ce i se spune de la capătul celălalt. Conversațiile noastre de pe stradă și de oriunde sunt făcute doar din fraze trunchiate, căci rar se întâmplă, nu-i așa, să ne lăsăm interlocutorul să-și termine vreun gând. Ce avem noi să-i spunem este desigur mult mai important și nu suferă nici o amânare. Dacă am încerca însă să ascultăm cu răbdare la telefon pînă când intervenția noastră va fi dorită, dacă l-am asculta pe interlocutor în orice conversație până când și-ar descărca tot năduful și ne-ar întreba simplu ce credem, dacă asta s-ar întâmpla în fiecare zi, în fiecare loc, particular sau public, la orice emisiune TV, la orice ședință de parlament, oare ce s-ar întâmpla? Probabil, viața noastră ar deveni mai monotonă, dar mult mai civilizată, emisiunile TV mai inteligibile, ședințele parlamentare mai eficiente.

Nu există societate civilizată înafara Exercițiului Tăcerii. A tăcerii înțeleasă nu ca pumn pus în gură prin hidoase orânduiri dictatoriale, ci prin rânduială individuală liber consimțită, prin conștiința faptului că nu se poate spune orice despre oricine. Până atunci, într-o lume în care fiecare vorbește enorm și nu se oprește nimeni, ne punem întrebarea: cum oare vom mai auzi glasul lui Dumnezeu?