Clopotele, mi se părea, sunau o reuniune a acestor admirabile făpturi; multe seri de toamnă pândeam de la fereastră sosirea acestor minunate ficţiuni, ascultam cu emoţie clopotele care convocau la marele congres fictiv îngerii şi eram pătruns de sentimentul indescriptibil al apariţiei lui Dumnezeu în preajma noastră, în grădinile vecine, în parcuri şi chiar pe stradă.
Mai târziu, imaginea a câştigat în consistenţă. Îmi închipuiam că în preajma zilei de 14 octombrie, se adună la Iaşi toţi îngerii cerului. Acest popas angelic, în realitatea căruia credeam, pe care îl percepeam „concret“, urma să pregătească sărbătoarea care urma să aibă loc a doua zi, în cinstea căreia se adună oameni cu miile din cele mai diferite părţi ale ţării, cu frumuseţi de tot felul, din neamul animalelor, al luminilor, care erau „altele“ decât cele obişnuite, din soiul aromelor, care şi ele erau altfel, sfinţite, grandioase necunoscute răsuflării noastre din alte zile decât ale acestei sărbători. În această adunare, care îmi apărea ca o enormă piaţă, îngerii aveau îndeletniciri speciale, făcând să strălucească de curăţenie toate minunile de acolo, încercând, cu zbaterea aripilor, rezonanţa clopotelor, împrăştiind în jur voce bună şi cântări fermecătoare în scopul de a-l întâmpina pe Dumnezeu. Şi El venea la Mitropolie, binecuvântând mulţimea şi mângâind racla Sfintei Parascheva.
În anii aceia, sărbătoarea Sfintei Parascheva mi se părea o uriaşă explozie de bucurie, de generală fericire. Lumina strălucea mai blândă, clopotele sunau din plin, metalice, sufletele oamenilor se umpleau de o fericire specială, unică. Cu timpul, am început să particip şi eu la marea, enorma festivitate. Un fir piedut în marea de oameni, un mic tic-tac al unei inimi zbătându-se de emoţie ca o pasăre căzută într-o plasă, un copil nepricepând cu mintea sensurile, simbolurile festivităţii, dar pricepându-le cu sufletul. Asta se întâmpla la această întâlnire a mea cu marea sărbătoare.
Mă întorceam cuprins de o fericire care mă obosea, mă îmbia la un somn profund, ca după o mare întâmplare. Zile întregi revedeam strălucitoare odăjdii, auzeam coruri minunate, culegeam frunzele toamnei pe care le ţineam multă vreme încă în cărţile şi caietele şcolarului care eram.
În acei ani ai copilăriei şi ai primelor emoţii adolescentine, s-a petrecut de fapt desfacerea mugurului credinţei, latent în fiinţa mea, ca mugurele unei flori până îl trezeşte lumina la viaţă. Floarea aceasta, greu de descris, mai minunată decât toate florile grădinilor lumii, floarea aceasta care împodobeşte şi îmblânzeşte inimile ieşenilor în zilele oraşului lor este fenomenul specific al sufletului ieşean.
A fi ieşean, crescând în preajma sfintei, vecin cu Mitropolia şi bisericile ieşene, este mai mult decât un act de identitate civică, mai mult decât o amintire fericită, este o stare specifică, un certificat de bună voinţă acordat ieşenilor. Este o distincţie, un act de nobleţe, pe cât de preţios pe atât de angajant.
În fiecare toamnă, de Zilele Iaşului, de ziua sfintei, fiecare ieşean este ceva mai mult decât un intelectual ori un simplu trecător, fiecare ieşean este un domnitor.
Ceva indescriptibil, imaterial, o aură invizibilă, dar presimţită, coboară în sufletul Iaşului în aceste zile. Sărbătoarea nu-i doar a bisericilor şi a Mitropoliei Iaşului, nu-i doar a ieşenilor. Ea devine o bucurie care se revarsă peste colinele Iaşului, peste viile ruginite de toamnă, care se reflectă în cercul care pâlpâie parcă viaţa cu starea de miracol din inimile miilor, zecilor de mii de pelerini. Este un festin general, devenind o bucurie de triumf. Totul şi toate par transformate în imagini minunate şi este o realitate la Iaşi ceea ce descrie poetul despre ce se petrece la noi, pe meleagurile noastre: „Tot mai miroase via a tămâios şi coarnă/ Mustos a piersici coapte şi crud a foi de nuci“.
Această stare de graţie este marele dar care ni se dă în fiecare an de Zilele Iaşului. O clipă, o zi de minune e destulă pentru a întreţine bucuria şi durata vieţii. Datorită acestei graţii, la Iaşi mai poposesc, din când în când, îngerii, se mai simte că pe aceste coline au trecut şi paşii lui Dumnezeu.
(Prof. univ. dr. Constantin Romanescu, medic psihiatru, profesor universitar de Istoria medicinei şi Psihiatrie, membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale - Lumina de Duminică, 14 octombrie 2007)