Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Singerei, județul Bălți (Basarabia). În toamna anului 1941, când a fost arestat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică, Valeriu Gafencu avea 20 de ani. Era student în anul al II-lea la Facultatea de Drept și Filosofie din Iași. Reputatul profesor de Drept Civil, Constantin Angelescu, l-a apărat la proces pe Gafencu, declarând: „Este unul dintre cei mai buni studenți pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice“. Pledoarie inutilă, fiindcă dictatura nu a văzut cu ochi buni activismul naționalist-creștin al tânărului Gafencu. Tânărul Valeriu Gafencu a ajuns la Târgu Ocna în decembrie 1949, după ce a trecut prin pușcăriile de la închisoarea Aiud (întemnițat de regimul dictatorial al lui Antonescu, între 1941-1944) și de la Pitești. Din cauza torturilor și a regimului bestial din temnițele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-închisoare Târgu Ocna într-o stare atât de gravă încât supraviețuirea sa timp de doi ani, până la 18 februarie 1952, ar putea fi considerată drept o minune. Prețul rezistenței sale morale a fost unul care i-a răpit definitiv sănătatea. TBC-ul pulmonar, osos și ganglionar, reumatismul, lipsa hranei i-au ruinat trupul. Chipul său era, însă, straniu, scăldat într-o lumină nepământeană, despre care depun mărturie mulți dintre cei care au avut privilegiul de a-i fi în preajmă în ultima parte a vieții sale. Sufletul și mintea sa nu se despărțeau defel de rugăciune.
Pe timpul cât a stat în închisoare, până în 1948, a citit Biblia, Filocalia și Patericul, fiind un îndrumător pentru ceilalți deținuți, care au învățat de la Valeriu Gafencu Rugăciunea minții. Pe 2 februarie 1952, el și-a rugat camarazii să-i procure o lumânare și o cămașa albă, pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie a aceluiași an. A mai cerut ca o cruciuliță (pe care se pare că o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. La 18 februarie, 1852, după momente de rugăciune incadescentă (cu față transfigurată), Valeriu a rostit ultimele cuvinte „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul“. La targa unde a fost depus, spre a fi dus într-o groapă comună (a tuberculoșilor), au venit și s-au închinat, pe rând, toți deținuții, iar călăul Petre Orban a plecat din închisoare pentru întreaga zi, pentru a-i lasă să-și ia rămas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. Și-a sacrificat, pentru Hristos și neam: tinerețea, profesia, familia, libertatea și viața. (Constantin Ciofu)

Despre fondul crizei umane

Adesea, Valeriu Gafencu era întrebat în închisoare despre lucrurile legate de viața spirituală și pământeană a omului. În continuare prezentăm un fragment din cartea „Întoarcerea la Hristos“, de Ioan Ianolide.
„Ioan Ianolide: - Valeriu, care este fondul crizei de astăzi?
Valeriu Gafencu: - Ateismul.
I.I.: - Ce vezi în lumea de astăzi?
V.G.: - Văd un haos interior, o descompunere care merge spre nihilism. Oamenii sunt obsedați de nimicul materiei, de ficțiunea formelor, de epuizarea senzuală, de istoricismul fără transcendență, de ceremonialitatea fără Dumnezeu, de consumatorismul fără spiritualitate, de falsitatea ce se ascunde sub autozeificarea omului. Dezastrul se defășoară pe toate liniile de forță ale vieții omenești. Este necesară multă suferință pentru reorientarea spirituală a lumii și pentru schimbarea modului ei de viață“. („Întoarcerea la Hristos“, Ioan Ianolide, Editura Christiana, 2006, p. 502)