Armenia este primul stat creștin din istoria Bisericii. Cu mult timp înaintea Imperiului Bizantin, patria ortodoxiei, armenii au devenit martori și următori ai Mântuitorului Iisus Hristos. Însă, istoria a încercat această parte de lume. Mereu aflată la confluențele interesate ale marilor imperii, Armenia și Biserica de aici au avut o soartă zdruncinată, plină de eroi și de martiri. Dintre evenimentele care i-au risipit pe armeni în toate colțurile lumii, unul singur nu poate fi uitat de nimeni – cel din anul 1915.

Un milion două sute de mii de armeni au pierit în furia unui stat otoman care își trăia ultimele zile. Oficial, cabinetul turc condus de către Taalat Pașa a dorit un transfer al populației armenești din șapte provincii orientale din Anatolia, Siria și Liban. În realitate, au fost făcute arestări și „epurări ale populației”. În satele vizate, departe de ochii martorilor europeni, care garantau libertatea etnică, au fost uciși toți armenii, cu excepția câtorva femei și copii. Cei arestați au luat calea unui lagăr de concentrare din Alep, Siria – parte componentă, pe atunci, a Imperiului Otoman. Aici au fost decimați de foame și sete, doar o treime supraviețuind deportării.

Până în anul 1923, guvernul turc a omorât peste jumătate din populația armeană și a deportat alte sute de mii. La scurt timp, lor lis-au adăugat și alte neamuri creștine, care locuiau pe teritoriul statului otoman: 750.000 de asirieni și 500.000 de greci.

În plin război mondial, puterile europene nu au putut face mare lucru. Evenimentele au fost declarate holocaust, au fost ținute momente de reculegere și cam atât. Europa a uitat martirajul creștinilor armeni. Însă, armenii nu vor uita niciodata! Mărturiile curg și sunt înfricoșătoare pentru noi, oamenii moderni.

Joseph Zaya a supravietuit genocidului. El a fost născut într-un sat în munți Hakkary (în sud- estul Turciei).  Avea nouă ani când Imperiul Otoman a pornit genocidul. A fost nevoit să fugă, cu toată familia. Amintirile sunt încă vii: sute de kilometri parcurși la pas, foame, sete,  frați măcelăriți și trași în țeapă: „Mi-am pierdut fratele, soția lui și patru copii, chiar în fața ochilor mei. Trei turci au târât pe fratele meu și i-au tăiat brațele și l-au tras în țeapă, chiar în fața noastră. Apoi, au început să violeze pe cumnata și fiica în vârstă de doar 11 ani. După aceasta, i-au împușcat pe toți. Mie nu știu pentru ce mi-au dăruit viața. Lumea poate să uite, dar eu nu pot să uit. Pentru mine, genocidul nu s-a sfârșit în anul 1918, acesta este al 99-lea an de genocid!”...