Dumnezeu când a făcut pe om a sădit într-însul o dumnezeiască scânteie de luminare, ca un cuget mai călduros și ca un cuvânt povățuitor minții omenești, ca să deosebească binele de rău. Aceasta este legea cea firească, ce se numește conștiință. Așa Isaac săpa puțurile pe care le astupau filistenii; acestei legi supunându-se patriarhii și toți sfinții, înainte de a se fi dat legea cea scrisă au plăcut lui Dumnezeu. Iar când s-a întunecat aceasta pentru păcatele neascultării, atunci ne-a trebuit legea cea scrisă, ne-au trebuit sfinții prooroci, ne-a trebuit însăși venirea Mântuitorului nostru Hristos ca să o lumineze și să o învieze, ca să aprindă iarăși scânteia întunecată din nepăzirea poruncilor.
Acum în mâna noastră stă, fie să oprim această conștiință, fie să o lăsăm să strălucească și să ne lumineze de o vom asculta; pentru că de ne zice: fă aceasta și nu o ascultăm și de ne mai îndeamnă să nu o băgăm în seamă, ci o trecem cu vederea, o înecăm și nu mai poate să ne povățuiască din greutatea ce este asupră-ne. Că, fiind lipsiți de luminarea ei, începem a vedea lucrurile toate întunecate, iar ea ajunge ca o apă tulbure în care nu-ți mai poți vedea fața, iar noi, nemaisimțind ce ne învață ea, ajungem să credem că nici nu o mai avem, ceea ce nu este cu putință, căci nu există cineva să nu o aibă, fiind lucru dumnezeiesc, precum am zis. Conștiința niciodată nu piere, ci pururea ne aduce aminte de ceea ce se cuvine să facem, chiar dacă noi nu o simțim, pentru că nu o băgăm în seamă și o călcăm, precum am zis. […] Să ne sârguim dar, o fraților, să ne împăcăm cu conștiința, până suntem în această lume! Să nu o lăsăm să ne mustre cu ceva, ci să o ascultăm și la cel mai mic lucru, pentru că să știți, de la cele mai mici lucruri, cu nebăgarea de seamă și cu călcarea, ajungi și la cele mari. Când va începe cineva a zice: Ce este de voi grăi acest cuvânt? Ce este de voi gusta această mâncare? Ce este de voi vedea acest lucru? Din ce este aceasta și din ce este aceea ia obicei rău, ajungând să defaime și cele mai mari, și cele mai grele și calcă știința lui. Astfel, puțin câte puțin, sporind cu răutatea, se primejduiește și vine întru nesimțirea cea desăvârșită. Drept aceea, să luăm aminte, fraților, să nu defăimăm nici faptele cele mici, ca să nu se facă întru noi rea deprindere. Să luăm aminte să păzim faptele cele mici până sunt ușurele, ca să nu se îngreueze; că și faptele bune, ca și păcatele, încep de mici ca să se facă mari. De aceea ne poruncește Domnul să nu ne împotrivim conștiinței noastre, ci să ne împăcăm cu ea, zicându-ne ca și cum ne-ar deștepta: vezi ce faci, ticăloase, caută de te împacă cu pârâșul tău cât ești pe cale cu dânsul, arătându-ne și primejdia întru care ne poate aduce, zicând: ca să nu te dea judecății, iar judecătorul te va da slugilor și te vor pune în temniță, de unde adevărul îți zic, nu vei scăpa până ce nu vei plăti toată datoria. Conștiința, precum am zis, și acum ne mustră, ori la bineori la rău, și ne arată ce trebuie să facem și ce să nu facem. Dar tot ea ne va fi pârâș în veacul cei viitor.De aceea zice: ca să nu te dea judecătorului și celelalte.
Paza conștiinței este de trei feluri: față de Dumnezeu, față de vecinul său și față de cele materialnice. 1.Față de Dumnezeu, nedefăimând poruncile Lui și a te păzi să nu faci nimic din cele ce nu te vede nimeni sau nu te oprește cineva a face și nici a face pe ascuns ceva împotrivă, numai din conștiința ta față de Dumnezeu. 2. Față de vecin o păzim când nici facem, nici grăim, nici cu chipul însemnăm, nici cu vederea pricinuim ceva din cele ce știm că scârbesc sau smintesc pe vecin, că și chipul și vederea de multe ori smintește pe vecin. Chiar și de cele ce știi că pot să dea bănuială că le faci înadins ca să pricinuiască sminteală și scârbă vecinului să te păzești a le face. Aceasta este a păzi conștiința către vecin. 3.Iar paza conștiinței față de cele materiale o avem când chiar lucrurile noastre nu le întrebuințăm rău, adică nu lăsăm să se risipească ceva în zadar, nici să se cheltuiască în deșert și nici să se strice din nebăgare de seamă, ci purtăm grijă de ele cu luare aminte ca să le păstrăm și să leferim; precum a zice de pildă: poate cineva să poarte cămașă nespălată două săptămâni sau trei sau și o lună, iar el o spală adesea și mai înainte de vreme; sau întinde haina sa la soare și nu mai poartă grijă să o ia, ci o arde soarele și în loc să-i țină alte cinci luni sau și mai mult, se strică curând. De asemenea și la așternut. Cineva poate să-și împlinească trebuința și cu un acoperământ de rând, totuși nu se mulțumește, ci caută să aibă așternut mai bun; sau are vreun covoraș de lână și caută să-l schimbe ca să ia unul mai nou sau mai frumos; își poate împlini nevoia și cu un acoperământ cum s-ar întâmpla, dar nu se mulțumește cu acela, ci cere mai bun și se gâlcevește dacă nu i se dă, începând a răbufni către fratele său și a zice: pentru ce cutare are aceasta și eu n-am? (unul ca acesta este departe de viețuirea călugărească). Tot așa și la bucate. Poate cineva trăi și cu puțină varză, cu legume sau puține măsline; totuși nu vrea, ci cere alte bucate mai dulci sau mai scumpe. […]