Mântuitorul Hristos în poezia lui Eminescu

19 Ianuarie 2011 20:43 Dr. Emanuela Istrati Macovei Știri

Asimilând ca nimeni altul idei și concepte din filosofiile și religiile lumii, Eminescu a știut să transforme structurile abstracte în imagini poetice inegalabile, în simboluri unice. Astfel, marele poet a creat adevărate valori spirituale, îmbogățind lumea cu noi mituri, altoite noilor și vechilor experiențe mistice, printr-o atentă și inegalabilă șlefuire.


Asimilând ca nimeni altul idei și concepte din filosofiile și religiile lumii, Eminescu a știut să transforme structurile abstracte în imagini poetice inegalabile, în simboluri unice. Astfel, marele poet a creat adevărate valori spirituale, îmbogățind lumea cu noi mituri, altoite noilor și vechilor experiențe mistice, printr-o atentă și inegalabilă șlefuire.
Poemele care se subsumează temei hristologice sunt Christ (1869), Dumnezeu și om (1873), Învierea (1878), Preot și filosof (1874-1880), toate publicate postum. Acestea, alături de fragmente sau idei din alte poeme, sunt mărturii pentru ceea ce am putea numi sentimentul religios al poetului. În el se împacă neliniștea contradicțiilor care îl sfâșie pe om în ființa sa cea mai ascunsă, anulând distanța dintre finit și infinit. De aceea Hristos a fost numit Mijlocitor între divin și uman, incluzând în sine ambele ipostaze, astfel cum ne asigură Eminescu în Dumnezeu și om:

„Va putea să risipească acea neliniște eternă, Cea durere ce-i născută prin puterea mărginită
Și dorința făr“ de margini?
(Dumnezeu și om).
Din prima strofă ești izbit de atmosfera grea, de chilie călugărească medievală, cu aer „bolnav“, aproape irespirabil, cu cărți vechi, prăfuite, „roase de molii“, cu „păreții afumați“. „Paginile unsuroase“, „literele strâmbe“, „bătrâne“ ascund „gândirea oarbă“ a unor secole trecute. Artistul este, după cum constată, cu o remarcabilă intuiție Rosa Del Conte, „un ecou al veacurilor“ . Poemul ne înfățișează un tablou complet al nașterii Mântuitorului în peștera din Betleem, la fel ca în relatările Evangheliilor: „Și a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut și L-a înfășat și L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei“ . În această noapte sfântă a nașterii, poetul întrevede viitorul, în care, prin moartea și învierea lui Hristos, moartea omenirii va fi înfrântă. În strofa a patra poetul face referire la Fecioara Maria, cea care primise dezlegarea „ieroglifei“ în mesajul îngerului la Bunavestire:

„Însă sufletul cel vergin te gândea în nopți senine,
Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger.
Lângă tine-ngenunchiată, muma ta stătea-n uimire,
Ridicând frumoasă, sântă, către cer a sale mâne“.

Imaginea Maicii Domnului este, ca în iconografie, înlăcrimată, uimită, cu mâinile ridicate la rugăciune, întrezărind moartea Fiului său, care îi fusese prevestită de dreptul Simeon, atunci când au dus pruncul la templu: „Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și ca un semn care va stârni împotriviri. Și prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi“ . Evanghelistul Luca insistă asupra respectării ritualurilor legii Vechiului Testament. Era obiceiul ca după 40 de zile de la nașterea primului născut de parte bărbătească (perioadă de purificare), pruncul să fie dus la templul din Ierusalim și închinat lui Dumnezeu: „Și când s-au împlinit zilele curățirii lor, după Legea lui Moise, L-au dus pe Prunc la Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului. Precum este scris în Legea Domnului, că orice întâi-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului“ . Prin această închinare, pruncul devenea „proprietatea lui Dumnezeu“ .
Apar astfel, imagini biblice consemnate de toți evangheliștii sinoptici: nașterea lui Hristos în peștera umilă din Betleem, închinarea magilor și darurile aduse Pruncului, precum și călăuzirea acestora de către steaua de la răsărit:

„Te-am văzut născut în paie, fața mică și urâtă,
Tu, Christoase,-o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă,
Tu, Mario, stai tăcută, țeapănă, cu ochii reci.
.......................................................................

Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine,
Închinând înțelepciunii viața lor cea trecătoare.

Dar un mag bătrân ca lumea îi adună și le spune
C-un nou gând se naște-n oameni, mai puternic și mai mare
Decât toate pân-acuma. Și o stea strălucitoare
Arde-n cer arătând calea la a evului minune
.......................................................................
Sarcini de-aur și de smirnă ei încarcă pe cămile
Și pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed pare-o așchie de soare,
Lunecând pe bolta-albastră la culcușu-eternei mile“.

„A evului minune“, „eternul rege“, „adevărul“ se naște în deplină umilință făcând începutul unei domnii a iubirii, a păcii, a milei eterne. Textul biblic ne înfățișează aceleași imagini ale nașterii Pruncului divin „în paie“, în singurătate, în „fașe d-înjosire“. Fiul lui Dumnezeu, Cel care a creat lumea și toate cele create, nu a găsit loc să se nască, decât în sălașul umil, în peștera din Betleem. Încă de acum, de la naștere, se vestește în mod simbolic condiția întregii sale vieți pământești: „Fiul Omului nu are unde să-și plece capul“ . Magii de la Răsărit căutau sălașul regelui pentru a se închina Lui: „Iar dacă S-a născut Iisus în Betleeemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim întrebând: Unde este regele iudeilor, Cel care S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui și am venit să ne închinăm Lui. (...) Iar ei ascultând pe rege, au plecat și iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit și a stat deasupra unde era Pruncul. Și văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie foarte mare. Și intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, și căzând la pământ s-au închinat lui; și deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie și smirnă“ . Simbolistica acestor daruri este una profetică: magii aduc Pruncului aur, ca unui împărat, recunoscându-se prin aceasta supuși ai Lui, tămâie ca Lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este Cel care este tămâiat în Biserici și smirnă, ca Celui ce avea să guste moartea. Exista la iudei obiceiul ca trupul celui mort să fie uns cu smirnă la îngropare, pentru a rămâne neputrezit.
Imaginea păstorilor, cărora li se arată steaua și îngerul Domnului le binevestește marea bucurie a omenirii, este impresionantă: „Și în ținutul acela erau păstori, stând pe câmp și făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Și iată îngerul Domnului a stat lângă ei și slava Domnului a strălucit împrejurul lor, și ei s-au înfricoșat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeți. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David (...) Și grăbindu-se, au venit și au aflat pe Maria și pe Iosif și pe Prunc, culcat în iesle“ . Transpunerea artistică a lui Eminescu asupra acestui episod biblic este făcută cu măiestrie, pitorescul imaginilor amintindu-ne de poveștile vechi, orientale:

„Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin
Povestind povești bătrâne, au văzut păstorii steaua
Cu zâmbirea ei ferice și cu razele de neauă
Ș-au urmat sfințita-i cale către staulul divin“.

Apar în aceste strofe elementele biblice ale răstignirii (crucea, cununa de spini) alături de elementele regalității (purpura și aurul). De asemena, o idee care va rezista până în varianta finală a poemului este diferența esențială între profunzimea sentimentului adorației divine și superficialitatea și indiferentismul sentimentului admirației obiectului artistic.
În același poem, Eminescu exprimă regretul după vremurile în care sufletul „cel vergin“ îl percepea pe Dumnezeu real, printre lacrimi de bucurie sfântă, în liniștea nopților senine:
„Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană
Aiuta numai al minții sbor de foc cutezător…
Pe când mâna-ncă copilă pe-ochiul sânt și arzător
Nu putea să-l înțeleagă, să-l imite în icoană.
Însă sufletul cel vergin te gândea în nopți senine,
Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger“ .

„Mâna copilă“, „ochiul sânt și arzător“ și „sufletul vergin“ sunt elemente sugerând toate puritatea, inocența, necesare pentru existența credinței și a religiozității adevărate, lipsite de formalism. Iconografia bizantină cultivă disprețul față de frumusețea fizică. Primii iconari au urmărit răsturnarea proporțiilor perfecte în raportul trup – suflet, dând prioritate sufletului. Această concepție a dus la o artă a cvasidiformului, a „gravurii grosolane“. Și aceasta pentru că în ortodoxie, funcția principală a icoanei este cea teofanică, aceea de a face prezent pe cel zugrăvit, de a face vizibil invizibilul, de a apropia pe Cel neapropiat. Asemeni lui Dumnezeu Tatăl din Sărmanul Dionis, a cărui domă era păzită de hieroglifa de nimeni știută, în Dumnezeu și om, Hristos apare înfățișat ca hieroglifa pentru descifrarea căreia este necesară inițierea spirituală. Deși stângaci, desenul are virtuți nebănuite, sacre, care făceau pe omul începuturilor, cu suflet curat, să-și plece genunchii și să lăcrimeze:

„Dar pe pagina din urmă, cu trăsuri greoaie, seci,
Te-am văzut născut în paie, față mică și urâtă,
Tu, Cristoase,-o ieroglifă, stai cu fruntea amărâtă,
Tu, Mario, stai tăcută, țeapănă, cu ochii reci“ .

Venirea lui Hristos este în umilință, în smerenie, după cum li s-a vestit proorocilor în Vechiul Testament, iar înfățișarea Sa nu are „nici frumusețe, nici strălucire“ . Omul primitiv, înduhovnicit nu mai are ochi pentru cele fizice, ci depășind aparența și omenescul, contemplă pe cele de dincolo, pe cele duhovnicești. Versul din poemul Melancolie „Credința zugrăvește icoanele-n biserici“ expune „teoria originii spirituale a picturii bisericești“ . Cultul icoanelor trebuie să fie oarecum începutul vederii lui Dumnezeu. „Icoana ne face să-l cunoaștem pe Dumnezeu însuși. În icoana lui Hristos contemplăm persoana Sa divină întru slava cu care se va întoarce, adică chipul Său transfigurat și preaslăvit“ . Există o lucrare harică așadar, deschizând omului porțile spre cele duhovnicești, icoana făcându-se intermediar între om și Dumnezeu. Și întâlnire cu Dumnezeu fiind, rugăciunea necesită respingerea celor lumești și intrarea în cele duhovnicești. Chipurile sunt stilizate la maximum, astfel încât să apară celor care le privesc și li se închină, ființe acorporale. Aceasta pentru că omul nu poate ajunge la adevărurile esențiale ale lumii atâta timp cât privește doar elementele realității fizice, fără a pătrunde în miezul lucrurilor, atâta timp cât în fața unei icoane sau a unui lăcaș sfânt este satisfăcută doar plăcerea estetică. Poetul deplânge închiderea omenirii față de spațiile primordiale, închidere născută din pierderea curăției și a sensibilității la sacru. Omenirea a devenit rece, căzând în profan, și prin aceasta profanându-se. Naivitatea celor din copilăria omenirii năștea vibrația necesară pentru a declanșa „al minții zbor de foc cutezător“:

„Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,
Dară inima-i deșartă mâna-i fină n-o urmează…
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Și în ochiul lui cuminte tu ești om – nu Dumnezeu.

Azi gândirea se aprinde ca și focul cel de paie –
Ieri a fost credință simplă – însă sinceră, adâncă,
Împărat fuși omenirei, crezu-n tine era stâncă…
Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie“ .
( Dumnezeu și om )
„Poetul preferă vechea gravură grosolană, ieșită însă dintr-o credință de stâncă. Iată-ne picați pe problematica formei fără fond și a scepticismului epigonic – clasice obsesii eminesciene, în raport cu care figurația creștină e cu totul conjuncturală!“ . Aceasta este părerea lui Răzvan Codrescu, pentru care întregul poem nu e decât „un evident rebut de atelier poetic“ .
Dincolo de latura estetică (nici pe aceasta nu am clasifica-o drept „rebut“) a poemului, versurile acestea sunt încărcate de sens duhovnicesc, de anamneză a logosului și de unicitatea dată de prezența logosului. Astăzi, însă, legătura omului cu lumea devine din ce în ce mai mult o relație indirectă, în care esențialul este greu accesibil tocmai din pricina egocentrismului și a nesațului de estetic, datorită foamei de a bucura simțurile. În aceste condiții, Dumnezeu devine ermetic omului și neînțeles. De aceea, Eminescu preferă metafora hieroglifei pentru a reda divinul, inaccesibilul fără inițiere. Hristos este o străină scriere, esoterică, ale cărei slove misterioase, omul se chinuie să le perceapă. Dacă viața însăși este „a istoriei rună“, cea mai adâncă și indescifrabilă încifrare rămâne divinul. Există un mister al cuvântului care nu se lasă descifrat. Este detectabilă în opera lui Eminescu o oarecare predilecție pentru teluric și elementar, sentimentul religios fiind adesea figurat prin asemenea simboluri și alegorii, prezente constant ca modalități stilistice. O imagine a Divinului, reprezentată iconografic în toate turlele bisericilor și pe bolțile fiecărui naos, este aceea de Atotstăpânitor (Pantocrator). Hristos este regele divin, judecătorul suprem, așezat pe tronul slavei în împărăția Sa:

„Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său“.

Într-un manuscris din 1872, în josul paginii sunt redactate, înghesuit și despărțite printr-o linie de cerneală, două strofe care ar trebui raportate la finalul versiunii, dar care au fost părăsite de poet. Aceasta este adevărata „lumire“ a Lui Hristos, în scopul mântuirii oamenilor. Scopul venirii Sale în lume a fost mântuirea neamului omenesc din robia morții, scop pentru care Hristos și-a pus viața ca preț de răscumpărare pentru păcatele omenirii. Avem în aceste versuri o imagine complexă a chenozei , a coborârii lui Dumnezeu în umilință pentru mântuirea oamenilor:

„Asta-i tot Isuse dulce – pus pe cruce pentru lume?
Asta-i tot – frunte de rege cu cununa cea de spin?
Eri ai fost steaua de aur a“mpăraților creștini
Azi în gura lor profană nu mai ești decât un nume.

O! sdrobită e coroana care secoli o măriră
Trebue“n purpură și aur, tu Christoase să te-mbraci
Dacă vrei mulțimei grele – s-o domnești sau ca să-i placi
Azi numa“n“tra artei lucruri – nu te-adoră – ci te-admiră“ .

Câteva strofe din poezia Dumnezeu și om sunt reluate în manuscrisul 2290 (f.57-59), unde se află o descriere a Indiei în timpul în care unul dintre magi proorocește venirea lui Mesia:

„Dar un mag bătrân ca lumea îi adună și le spune C-un nou gând se naște-n oameni, mai puternic și mai mare
Decât toate pân-acuma. Și o stea strălucitoare
Arde-n cer arătând calea la a evului minune.

Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?
Fi-va visul omenirei grămădit într-o ființă?
Fi-va brațul care stinge-a omenirei neființă
Or izvorul cel de taină a luminei-adevărate? […]

În cavernă?“ n umilință s-a născut dar Adevărul?
Și în fașe de-ntuneric s-a născut eternul rege?
Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege
Răsări o stea de fală luminând lumea și cerul.

Sarcini de-aur și de miruri ei încarcă pe cămile
Și pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed pare-o așchie de soare
Lunecând pe bolta-albastră la culcușu-eternei mile“.

Se vorbește în aceste versuri despre un adevăr dogmatic fundamental: chenoza Fiului lui Dumnezeu. Pentru că în întreaga sa viață pământească, Fiul lui Dumnezeu păstrează în taină manifestarea existențială a divinității. Biserica vorbește despre chenoza lui Dumnezeu prin persoana Fiului Său, de o golire de bunăvoie a manifestării directe a dumnezeirii sale. Prin naștere smerită, în peștera rece din Betleem, „în cavernă,-n umilință“, Hristos se face ceea ce nu era, primește trup muritor pentru a îndumnezei firea umană căzută în păcat: „S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-se ca un om, s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, și încă moarte pe cruce“ .
Imaginile nativității și ale învierii lui Hristos apar și într-o variantă a poeziei Colinde, colinde :

„Christos muritorii
În fașe-l împăture
Să vie păstorii
Și magii alăture

Și lui i se-nchină
Cu floarea cuvintelor
C-aduce lumină
În noaptea mormintelor“ .

În cea de-a doua strofă este transparentă aluzia la învierea din morți a lui Hristos, și la pogorârea Sa la iad pentru a duce lumina celor ce erau în întuneric și în umbra morții. Dacă moartea otrăvise orice sămânță de viață, învierea Sa este biruință asupra morții, adică renaștere și înălțare pentru creația întreagă.
În Rugăciunea unui dac, Zamolxe capătă atât atributele lui Dumnezeu Creatorul, cât și pe cele ale lui Hristos, învingător al blestemului începuturilor. Mântuitorul, „cu moartea pe moarte călcând “, a sfărâmat pentru totdeauna încuietorile cele veșnice ale iadului. Elogiul său seamănă aici izbitor, ca expresie, cu formulările troparelor din slujba nopții sfinte a învierii:

„Sus inimile voastre! Cântare aduceți-i!
El este moartea morții și învierea vieții“.

O interpretare originală a acestui poem oferă criticii literare Radu Dragnea, el fiind cel care nu găsea nici o influență brahmanică în acest text: „al său Dumnezeu transcende natura în persoană, și atât cu personalismul cât și cu transcedentalismul său Eminescu, care aici nu e nici budist, nici panteist, nici kantian, este în spiritul bisericii creștine, creștin ortodox și platonician în sensul demiurgic“ .
Poemul Învierea apare în mai multe manuscrise ( A. 2254, 99 – 1877; B. 2259, 321-322 – 1878; C. 2261, 77-79 – 1878;) și „nu este străin de momentul și preocupările poetului când scria în „Timpul“ articolul Christos a înviat! reprodus de Caragiale în „Moftul român“ (I, 18, 28 martie 1893) și reeditat la sugestia aceluiași, desigur, în volumul Mihail Eminescu, Nuvele“ . Sfârșitul articolului este în spiritul troparelor ortodoxe ale învierii dând imaginea ziaristului și poetului creștin Eminescu :
„… să se bucure cei buni în ziua învierii, când ne luminăm prin sărbătoare și ne primim unul pe altul și zicem frați celor ce ne urăsc pe noi, și iertăm pe toți pentru înviere, strigând cu toții: Christos a înviat“ .
Învierea lui Hristos este biruința deplină a puterii spirituale divine asupra naturii. Karl Rahner a arătat că învierea lui Hristos e împlinirea aspirației spre biruință a spiritului asupra legilor naturale, aspirație sădită în ființa umană, fapt numit de el „temeiul transcendental al învierii“. În această aspirație și capacitate pentru biruirea naturii prin spirit e dat temeiul chiar pentru o „hristologie transcendentală“ . Învierea lui Hristos se încadrează în orizontul existenței noastre, care constă în faptul că noi trăim cu dorul spre desăvârșire, iar învierea răspunde acestui dor. „Învierea împlinește așteptarea sădită în ființa umană făcând capabilă persoana umană pentru o comuniune desăvârșită și eternă a ei cu Dumnezeu, Persoana supremă, o intimitate interpersonală desăvârșită și eternă datorită spiritualizării depline a materiei“ .
În Învierea, poetul apare ca un gen de preot, de sacerdot, mediind legăturile neamului său cu Dumnezeu. El este cel care

„îngână cuvinte de miere
Închise în trătajul străvechei Evanghelii“.

„Primele șase strofe sunt rostite de un martor al nopții de Paști, dar un martor care se implică afectiv încă de la început. Clipele ce preced momentul învierii stau sub pecetea tensiunii dintre întuneric și lumină, frig și căldură, moarte și viață, poli antinomici ce par a-și disputa biruința“ .
Învierea este văzută de poet ca în cântările liturgice, „sărbătoare a sărbătorilor“, țâșnire de lumină. Aici, moartea capătă, ca în ortodoxie de altfel, sensul transcenderii inițiatice, „moartea pre moarte călcând“, trăirea învierii și descoperirea sinelui într-un alt plan, superior, spiritualizat. Moartea sacrificială a lui Hristos transformă blestemul crucii în explozie de lumină:

„Deodată-n negre ziduri
Lumina dă năvală“,

prilej de nesecată bucurie pentru întregul univers:

„Un clocot lung de glasuri vui de bucurie“.

În varianta A, Hristos este numit printr-o sugestivă metaforă, „vas al vieții veșnice“:
„O musică adâncă și plină de blândețe
Se-nalță tânguioasă sub falnicele bolți
Peirea e sădită în fiecare colț
Căci a pătruns și vasul al vecinicei viețe.“

iar în varianta B, El este „izvorul mântuirii“:

„O muzică adâncă durerea omenirii
Cerșește tânguioasă sub falnicele bolți:
Peirea e sădită în ori și care colț
Venin căzu în însuși izvorul mântuirii“.

Ritul nopții de Paști „retrăiește, într-o tonalitate în întregime eminesciană. Izbucnirea biruitoare a luminii sub bolțile puternice, strigătul de înviere ce primește apariția lui Cristos din mormânt nu izbutește să târască în șuvoiul bucuriei sufletul strâns de sentimentul apăsător al destrămării și al morții. Iar ceea ce persistă – dincolo de clipa de entuziasm și de bucurie – este numai tristețea posomorâtă a acelor ore lungi petrecute în așteptare în fața mormântului în întunericul umed al beznei nocturne, rupt de pâlpâitul firav al unui muc de seu, pe care un diac bătrân îl ține în mână ca să lumineze paginile unsuroase ale Evangheliei sale“ . Rosa Del Conte aduce în favoarea opiniei sale ca argument unul din versurile eminesciene: „Pieirea, Doamne Sfinte, căzu în orice colț“, despre care remarcă: „în urechea lui Eminescu va răsuna pentru totdeauna ecoul insinuant și trist al tânguirii liturgice care plânge – odată cu moartea lui Cristos – plânsul întregii naturi moarte împreună cu el, și pe care el o traduce într-un vers superb, pentru că exprimă într-adevăr sentimentul unei stricăciuni, al unei coruperi cosmice“ .
Considerăm însă, dincolo de această părere, că ceea ce triumfă deasupra tuturora este atmosfera de supremă sărbătoare, de fericire absolută, de explozie de bucurie și de lumină. Cântarea de biruință asupra morții răsună în glasurile tuturor, iar ramurile și psalmii vestesc pe Unicul, Cel căruia i se cuvine jertfa laudei. Este clară aluzia la Psalmii lui David dar și la sărbătoarea Intrării în Ierusalim a lui Hristos, când acesta a fost întâmpinat de poporul evreu cu osanale și ramuri de finic:

„Cântări și laude-nălțăm
Noi, Ție, Unuia,
Primindu-l cu psalme și ramuri
Plecați-vă neamuri,
Cântând Aleluia!“.

Versurile care urmează reiau fidel troparul învierii: „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le“. Învierea este sfârșitul morții și începutul vieții. Moartea capătă un sens nou, mântuitor, intermediind realitatea prin care timpul devine eternitate, evidențiind continuitatea și trecerea noastră spre dincolo. Primul vers din strofa aceasta, care coincide cu salutul creștin „Hristos a înviat!“ e o mărturie verbală a purcederii omenirii, prin înviere, în veșnicia iubirii lui Dumnezeu:

„Christos au înviat din morți
Cu cetele sfinte
Cu moarte pre moarte călcând-o
Lumina ducând-o
Celor din morminte“ .

Răzvan Codrescu găsește poezia Înviere „la fel de irelevantă și de greoaie, mai mult descriptivă decât meditativă, cu o imitație destul de stângace a cântărilor pascale“ . De o cu totul altă părere este Bartolomeu Anania, filolog și teolog, cunoscător pertinent atât al operei eminesciene, cât și al cântărilor pascale. „Troparul învierii preluat de poet, folosește verbul a dărui spre a traduce mișcarea mântuitoare a lui Hristos cel înviat (celor din morminte viață dăruindu-le), cuvânt ce sugerează, desigur, că mântuirea nu este o răsplată, ci un dar divin. Eminescu însă îl preferă pe a duce, verb mult mai puternic, mai dinamic, și – recunoaștem – mai adecvat substratului dogmatic. Hristos nu numai că le dăruiește celor morți viața (lumina), ci, mai mult, le-o duce El însuși, personal, prin actul pogorârii la iad. Nu știm dacă, și în ce măsură Eminescu avea cunoștință de acest substrat. Dacă da, trebuie să presupunem și o cultură teologică; dacă nu, e sigur că a contemplat scena Pogorârii la neamuri în vechile fresce bisericești și că a meditat îndelung asupră-i, ceea ce, până la urmă, tot teologie se cheamă“ .
Mai puțin apar înfățișate în poezia eminesciană patimile lui Hristos. Indirect însă, acestea sunt evocate în mai multe poeme. Patima lui Hristos este fără vină, paroxism al durerii acceptate de bunăvoie. Poetul se simte părtaș al calvarului lui Hristos, datorită indiferenței și cruzimii iubitei. Sunt aduse în prim plan episoade ale răstignirii, adăparea cu oțet și fiere și crucea. Cu aceasta este asemănată patima iubirii în Apari să dai lumină:

„Cu recea nepăsare tu sufletu-mi aduci
Pe cele două brațe întinse-a sfintei cruci,
Și buzele-nsetate cu fiere mi le uzi
Când ruga mea fierbinte nu vrei să o auzi.
Mă faci părtaș în lume durerilor lui Crist…
O marmură, aibi milă de sufletul meu trist!“ .

Simbolul crucii este o unitate a contrariilor, „semn de totalizare care trebuie asociat cu Koua (unirea lui Yang și Yin) tradiției chineze și cu tetraktis-ul pitagoreic. Crucea e simbolul totalității lumii, a legăturii centrale a anilor“ . De asemenea, tot crucea este simbolul totalității spațiale, în aceasta unindu-se dimensiunea verticală cu cea orizontală. „Când scribii din antichitate căutau să reprezinte lumea, ei grupau în formă de cruce grecească sau de cruce de Malta cele patru spații din jurul centrului“ .
Ideea principală a mesajului evanghelic este rezumată de îngerul care se arată la nașterea lui Hristos și le vestește păstorilor: „Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut astăzi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David“ . Mântuitorul este Cel așteptat și prezis de prooroci, pentru a salva omenirea din robia păcatului și a morții. Hristos „eternul rege“ născut „în umilință“ este Cel care institutie o împărăție a păcii, a milei, a iubirii: „Iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun și cu cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv“ . În unele dintre poeme, Eminescu se roagă Acestui stăpân milostiv și îndurător:

„El îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Și inima umplut-au cu farmecele milei“ ;

„Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului“ ;

„Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față
Îndură-te, stăpâne, și dă-i pe veci viață!“ ;

„Doar s-a-ndura Dumnezeu
Ca să-ți mântui neamul tău“ .

Dimensiunea soteriologică a motivului cristic apare și în manuscrisul 2276, 18-19, în crâmpeie de poezie de sorginte populară:

„Isuse Hristoase
Isvor mântuirilor
Și domn al oștirilor
De oameni iubitorule
Mântuitorule“ .

Astfel este înfățișat de către poet Cel care a adus omenirii împărăția milei, a iubirii, a sfințeniei. „Izvorul mântuirilor“, adică Cel din care salvarea noastră emană fără a se epuiza, este Cel prin care, oricine, oricât de păcătos, are nădejde de izbăvire. Hristos, Atotputernic „domn al oștirilor“ cerești, este totodată „de oameni iubitor“.
Eminescu, crescut în duhul credinței puternice, adevărate, fericește pe cei care, privind cu dragoste vie spre „gravura grosolană“ se aprindeau de lumina primitoare a lui Hristos, atingându-se de nemurire. Pentru că dincolo de aspect și de valoarea estetică, orice icoană este un izvor de har, de iubire nesfârșită a lui Dumnezeu, de îndurare. Pentru că „Dumnezeu este iubire“ și pentru că Hristos este iubire: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul, precum V-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi“ . Iar cei ce s-au împărtășit de viața Lui pecetluiesc acestă întrepătrundere mântuitoare pentru veșnicie.

 

Citește alte articole despre: Hristos, Eminescu, poezia românească, poezie creștină

Ultimele din categorie