Arhim. Damaschin Luchian: „Părintele duhovnicesc nu trebuie să-i conducă pe ucenici la sine însuşi, ci la Dumnezeu“

18 Septembrie 2013 19:52 Tudorel Rusu Arhiepiscopia Iaşilor

Joi, 12 septembrie 2013, tinerii preoţi recent hirotoniţi din Arhiepiscopia Iaşilor, participanţi la „Programul de iniţiere şi formare“ de la Miclăuşeni, l-au avut în mijlocul lor, ca invitat special, pe arhim. Damaschin Luchian de la Mănăstirea Sihăstria Putnei, care a susţinut atelierul de facilitare cu titlul „Duhovnic şi ucenic“. Întâlnirea, ce a durat aproape patru ore, a debutat cu o prezentare tematică, urmată de o sesiune de întrebări şi mărturii personale ale participanţilor şi de răspunsurile invitatului.

Unul dintre cele mai captivante ateliere de facilitare susţinute în cele două săptămâni ale „Programului de iniţiere şi formare în tainele preoţiei“, organizat la Centrul Social-Cultural „Sfântul Ilie“ din Miclăuşeni, a fost cel al părintelui Damaschin Luchian (foto), duhovnic la Mănăstirea  Sihăstria Putnei din judeţul Suceava, care, joia trecută, le-a vorbit tinerilor preoţi participanţi despre relaţia dintre duhovnic şi ucenic. Prezentarea părintelui invitat a trezit un viu interes în rândul participanţilor, întâlnirea transformându-se într-un veritabil dialog, din care tinerii preoţi au aflat ce presupune relaţia dintre duhovnic şi penitent.

În debutul prezentării susţinute, arhim. Damaschin Luchian a subliniat că, alături de Dumnezeiasca Euharistie, duhovnicia este una dintre cele mai importante, dar şi înfricoşătoare lucrări ale preotului. „În firida altarului, preotul - numai el şi cu Dumnezeu - pregăteşte din prescurile aduse de credincioşi sfântul agneţ şi celelalte pe sfântul disc. Prin analogie, aceeaşi atmosferă tainică, de intimitate, se creează şi în întâlnirea dintre preotul duhovnic şi ucenic. Aşa cum, din respect faţă de Sfântul Trup, preotul nu-şi permite să lucreze oricum cu prescurile - estetica Proscomidiei spune ceva şi despre lăuntrul preotului şi despre relaţia sa cu cele sfinte - la fel, despre duhovnicie se poate spune că este o lucrare plină de gingăşie, fineţe şi delicateţe. Dintre toate activităţile pe care le implică angajarea pastorală a preotului în parohia sa, niciuna nu atrage după sine dorinţa şi necesitatea de a-l numi pe preot «părinte» precum cea care are în vedere relaţia dintre duhovnic şi ucenic. Preotul este «părinte» nu atât pentru că face slujbe sau pentru că predică, se ocupă de activităţi culturale ori filantropice, ci pentru că primeşte mărturisirea credincioşilor şi îi îndrumă. Lucrarea de «părinţenie» a preotului este aceea de naştere a ucenicului pentru viaţa cea veşnică“.

„Nu poate fi duhovnic bun cel ce nu a fost ucenic bun“

În continuare, invitatul a ţinut să precizeze că lucrarea de povăţuire duhovnicească este una de predare şi primire, de asimilare şi continuare: „Cine nu a trăit necesitatea şi nu a cunoscut din propria experienţă folosul îndrumării duhovniceşti, cine nu are exerciţiul legăturii cu părintele duhovnicesc cu greu îşi va împlini chemarea de a povăţui pe cei încredinţaţi. Nu pot convinge pe o persoană să se spovedească sau să apeleze la altcineva, dacă eu nu fac asta. Crezul propriu şi atitudinea lăuntrică se imprimă în întreaga lucrare pastorală, şi învăţând altfel decât credem şi facem, devenim ipocriţi şi nu vom fi niciodată convingători. Şi, dacă e adevărat că încă suntem stăpâniţi de patimi, cu atât mai mult avem nevoie mai întâi noi de vindecare prin lucrarea Bisericii, pentru a putea împlini şi chemarea de a fi vindecătorii altora. Sfântul Isaac Sirul ne avertizează că «cel bolnav cu sufletul, dar care îndreaptă pe alţii, e ca un om cu ochii orbi ce arată calea altora», iar Sfântul Simeon Noul Teolog, mergând la esenţă, invalidează chiar lucrarea duhovnicului care nu a fost  sau nu este ucenic, afirmând că «Cei care n-au avut părinte în nici un caz nu au devenit fiii cuiva. Şi cei care nu au devenit fii este vădit că nu sunt născuţi, nu au venit la existenţă. Şi cei care n-au venit la existenţă nu au intrat în lumea duhovnicească, ci, după cum cei care nu sunt născuţi trupeşte nu sunt în această viaţă, tot astfel cei care nu sunt născuţi duhovniceşte nu sunt sau nu intră în lumea duhovnicească». Paternitatea şi filiaţia duhovnicească este o realitate care funcţionează în Biserică la orice nivel, începând de la arhiereu până la credinciosul mirean. Este lucrarea de ascultare smerită în căutarea voii lui Dumnezeu, ascultare şi smerenie după chipul ascultării în sânul vieţii treimice. Este voia lui Dumnezeu de a avea un astfel de circuit în Biserică, după exemplele biblice Samuel - preotul Eli sau Saul - preotul Anania“.

„Spovedania nu este doar un act premergător al primirii Sfintei Împărtăşanii“

Despre legătura dintre Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, părintele arhimandrit a arătat că acestea nu sunt intercondiţionate: „Mai ales în urmă cu câteva decenii, spovedania era văzută numai ca o condiţie obligatorie pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, pierzându-se din vedere necesitatea ei în sine, ca prilej de curăţire, de împăcare cu sine şi cu Dumnezeu şi ca mijloc de îmbunătăţire sufletească. spovedania nu este legată nici chiar de încetarea păcatului: în Spovedanie se cere nu numai iertarea păcatelor mărturisite, ci se cere şi harul de a nu mai face păcatul. După cum există pericolul de a vedea Sf. Împărtăşanie ca ceva magic, ce lucrează de la sine, la fel poate fi şi pericolul de a vedea Spovedania ca având un efect miraculos, care, dintr-o dată, definitiv şi fără urme la cazier, «imaculează» sufletul. Lucrarea pocăinţei este una de durată, care-şi are începutul în taina propriu-zisă a Mărturisirii, dar care nu se mărgineşte la ea, ci se vrea continuată. Da, e adevărat, Dumnezeu iartă şi «nu-şi mai aminteşte păcatele mărturisite la spovedanie» după cum ne spune Gheron Iosif Isihastul, dar pentru mine, ca greşelnic, «păcatul meu înaintea mea este pururea», după cum rostim în Psalmul 50. Acestea două, startul şi alergarea,  sunt sintetizate în cuvintele  Psalmului 37: «Că fărădelegea mea o voi vesti şi mă voi îngriji de păcatul meu»“.

„Duhovnicul este un «nimfagog»“

Spre final, arhim. Damaschin Luchian a atras atenţia asupra adevăratei misiuni a duhovnicului, cea de a-l conduce pe ucenic spre Dumnezeu: „Prin lucrarea de duhovnicie, preotul trebuie să urmărească nu facerea de oameni morali pentru societate, de conştiincioşi contribuabili la Biserică, sau, mai grav, de folosire a credincioşilor pentru interesele personale, ci ceva mult mai înalt. Depăşind şi desăvârşind conceptul de îndrumarea spirituală, părintele duhovnicesc nu doar arată ca pe o hartă drumul pe care-l are de străbătut ucenicul, ci-l ajută şi-l însoţeşte pe ucenic să ajungă la «starea bărbatului desăvârşit», la «măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos» - Efeseni 4, 13, adică să se nască în Dumnezeu, să ajungă «fiu al lui Dumnezeu», prin lucrarea Duhului Sfânt, Singurul în care putem spune «Ava, Părinte!» - Galateni 4, 6. Sufletul ucenicului este mireasa pe care o aşteaptă Mirele - gr. «nymfios» - ceresc, iar duhovnicul este «prietenul Mirelui», un «nimfagog»: «V-am logodit unui singur Bărbat: ca pe o fecioară neprihănită să vă înfăţişez lui Hristos» - II Corinteni 11, 2. Părintele duhovnicesc nu trebuie să-i conducă pe ucenici la sine însuşi, ci la Dumnezeu. În acest sens, Paul Evdokimov afirmă foarte clar: «Un părinte duhovnicesc nu-l naşte niciodată pe fiul său duhovnicesc; el naşte un fiu al lui Dumnezeu, un fiu adult şi liber de orice legătură şi autoritate pur omeneasc㻓.

Întâlnirea tinerilor preoţi cu părintele Damaschin s-a încheiat cu o sesiune de întrebări şi mărturii personale ale participanţilor, urmate de răspunsurile invitatului.

De la același autor

Ultimele din categorie