Sfinții Părinți sunt acei autori de opere teologice a căror învățătură reflectă fidel doctrina Bisericii, au dus o viață sfântă, sunt recunoscuți de întreaga Biserică și au trăit până în anul 749 d.Hr., când a trecut la viața veșnică Sfântul Ioan Damaschin, ultimul Părinte bisericesc sau Sfânt Părinte. Prin urmare, apelativul de „Sfânt Părinte“ (> gr. πατήρ, πατéρες = părinte, părinți) , „Părinte al Bisericii“ sau „Părinte Bisericesc“ se cuvine, în mod strict, doar scriitorilor bisericești care îndeplinesc următoarele patru condiții: viață sfântă, învățătură de credință ortodoxă, aprobarea Bisericii, vechime , ultima condiție referindu-se la încadrarea autorului în limitele celor opt secole creștine.
Prin scrierile lor, Sfinții Părinți au răspuns nevoilor Bisericii din timpul în care au trăit, dar ele servesc și ca sursă de inspirație pentru cuvintele și faptele creștinilor de astăzi, dornici să găsească în ele o influență binefăcătoare.
Autoritatea Sfinților Părinți în sânul Bisericii nu se poate rezuma la importanța literar-istorică a scrierilor patristice, ci se referă mai ales la învățătura lor bisericească, bazată pe Sfânta Scriptură, pe Sfânta Tradiție, izvoare ale credinței . Părinții Bisericii „au știut să pună unele din problemele fundamentale ale teologiei în termeni care durează și astăzi“ . Printr-o citire atentă și smerită a operelor Sfinților Părinți, omul contemporan poate afla soluții la problemele și nedumeririle proprii, căci sfinții sunt modele de trăire creștină, înțelepciune și simplitate, iar cunoștințele lor teologice și adevărurile propovăduite de ei au fost unanim acceptate și admirate de întreaga Biserică. Așadar, Sfinții Părinți sunt extrem de „contemporani“ prin faptul că se adresează direct creștinilor din zilele noastre și oferă răspunsuri la întrebările esențiale ale omenirii. Prin scrierile lor, ei pun în mișcare viața sufletească a credincioșilor din toate timpurile și îi determină la fapte concrete, folositoare mântuirii.
Astăzi, încercăm să culegem învățăminte și să tragem foloase din scrierile de odinioară ale Sfinților Părinți, păstrând întreg respectul pentru prezentul cu care ne identificăm. Măreția lor de neîntrecut stă tocmai în felul în care au știut să comunice creștinilor din epoca lor adevărurile Evangheliei și ale vieții creștine. La drept vorbind viața și opera Părinților Bisericii nu face altceva decât să ne ofere imbolduri și sugestii pentru lucrarea noastră creștină actuală. La rândul lor, cei vechi au fost în perfectă armonie cu contemporanii lor, în folosul cărora au acționat. Ei au reușit să găsească în doctrina creștină răspunsul cel mai sigur pentru lămurirea și orientarea contemporanilor lor, răspunzând în duh ortodox la întrebările dominante ale vremii lor. Tocmai însă pentru că au fost atât de ancorați în veac, exercită și azi o profundă și durabilă influență . Acești strălucitori luceferi ai științei și învățăturii, vrednici de o neștearsă amintire, deși s-au săvârșit din viață, trăiesc și acum prin autoritatea și credința lor, și chiar dacă nu mai sunt trupește în biserică, glasul și învățătura lor sunt la fel de puternice ca înainte . Adevărurile propovăduite de acești corifei ai teologiei creștine și cuvintele lor inspirate nu au fost îngropate de uitare și nu s-au diminuat în secolele de când au fost rostite. Literatura patristică este atemporală și nu devine desuetă sau vetustă. Ea este mereu actuală, căci, ca orice capodoperă, ea „scapă de sub acțiunea Timpului. E un corp bine închegat. E un moment cristalizat, deși trecător. E scoasă din flux“ .
Învățăturile patristice constituie adevărate focare de lumină ce răspândesc puternice raze călăuzitoare pentru stadiul actual și de perspectivă al teologiei. Ele nu trebuie înțelese și primite ca aparținând unor vremuri trecute, căci nu trebuie să ne întoarcem la trecut și să trăim cufundați în el; nu ne gândim să ne întoarcem la epoca patristică și să o luăm de model, ci înseamnă, însă, a lua din literatura patristică „duhul de totdeauna al Ortodoxiei și a-l păstra cu sfințenie, ca îndreptar al credinței și al vieții ei, ca remediu al suferințelor ei, ca împlinire a lipsurilor ei, ca garanție a existenței ei“ , căci „ținta noastră este înainte, nu înapoi. Și dacă totuși stejarul își adâncește rădăcinile în pământ, nu o face fiindcă voiește să crească de-a-ndoaselea în sânul pământului, ci pentru că din pământ el trage puteri spre a se ridica către cer și pentru a întrece toate ierburile și toate buruienile care numai de la suprafață își sorb puterile pentru viața lor“ . Așadar, avem misiunea nu numai de a studia și de a pune în lumină lucrările Părinților, ci trebuie să le și interpretăm „în lumina experienței noastre de astăzi, ba mai mult, să interpretăm experiența noastră contemporană în lumina învățăturii Părinților“ . Din punct de vedere teologic creștin, a trăi în actualitate înseamnă a cunoaște problemele religioase ale vremii noastre, a da răspuns năzuinței după mântuire a oamenilor credincioși, în lumina Evangheliei Mântuitorului și a scrierilor Sfinților Părinți.
Studiind operele patristice, descoperim cu bucurie conglăsuirea minunată a Părinților și armonia scrierilor acestora. Cu toții mărturisesc o învățătură dumnezeiască și unanim acceptată de Biserică. Universalitatea literaturii patristice o garantează universalitatea Sfintei Scripturi, căci această literatură este parte componentă a Sfintei Tradiții. Mărturia patristică este conformă cu Scriptura și Scriptura confirmă ortodoxia acestei mărturii care se inspiră și își trage seva din Scriptură și o tălmăcește pe aceasta într-un mod greu de egalat. „Deci dacă Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție au caracter universal, valabilitate universală pentru Biserică, implicit și învățăturile patristice care sunt parte componentă a Sfintei Tradiții au caracter universal“ . Prin urmare, învățăturile Părinților oferă garanția unei teologii corecte și constituie piatra de temelie pentru zidirea duhovnicească a creștinilor de pretutindeni și din orice secol. Biserica Ortodoxă are în Părinții Sfinți „o mare armată sfântă, cu care nu se va simți niciodată nici slabă, nici umilită“ .
Exemplele de viață ale Sfinților Părinți sunt un model demn de urmat pentru creștinii din toate timpurile, iar operele lor au fost și rămân surse de inspirație pentru majoritatea teologilor din zilele noastre, de aceea ei sunt citați cu multă generozitate. Gândirea patristică a avut o influență deosebită asupra teologiei și este promulgată de o seamă de teologi contemporani, urmași fideli ai învățăturii Părinților. Teologia ortodoxă actuală trebuie să se situeze în deplin acord cu principiile teologice patristice, care trebuie să constituie și pe viitor un îndreptar pentru teologii noștri. Informațiile patristice sunt, astăzi, „de o bogăție, varietate și utilitate deosebite în domeniul circulației textului biblic, al istoriei creștine și universale, al doctrinei dogmatice și morale, al filosofiei, al unui număr de științe, al formării spiritualității europene, al literaturii, al artei, al mentalității păgâne în perioada de declin a imperiului roman“ . Teologia actuală nu trebuie să se abată de pe temeliile statornicite de Părinți și să nu rătăcească pe cărări străine, altele decât cele trasate de ei, ci să se alimenteze necontenit de la nesecatul izvor al învățăturilor lor, căci ele rămân valabile peste veacuri, își păstrează de-a pururi universalitatea, utilitatea și actualitatea, deoarece au gir divin, fiind inspirate de Însuși Dumnezeu Cel atotprezent și veșnic viu.
Astfel, prin lectura susținută a operelor Sfinților Părinți, prin rugăciunile adresate lor și împroprierea modului lor de viețuire creștină, se păstrează comuniunea cu sfinții lui Hristos, Care, prin Duhul Sfânt, învață pe fiecare „să trăiască potrivit lui și împrejurărilor vieții lui pe care le are de la El“ . Prin studierea literaturii patristice, dobândim modul de a gândi al sfinților care ne ajută în orice timp și împrejurare să ne manifestăm credința și să răspundem problemelor actuale așa cum ar fi făcut-o ei înșiși dacă ar fi trăit în timpul nostru. Pentru aceasta ei ne întăresc și cu rugăciunile lor.
Lecturând scrierile patristice, putem conchide că, în teologie, ponderea principală, centrul de gravitate cade pe latura practică și mai puțin pe cea teoretică. Altfel spus, Părinții ne învață că teologia este chemată să slujească vieții creștine, căci ea izvorăște din viața creștină și slujește acesteia; teologia își atinge scopul în măsura în care stimulează și îndeamnă la acțiune, la faptă mântuitoare. Adevărata teologie nu este cea care se înalță pe culmi abstracte și se detașează de realitatea vieții creștine actuale, ci este cea ancorată în viața creștinilor de zi cu zi, predicând și promovând cuvântul Mântuitorului: „cel ce va face și va învăța: acesta mare se va numi întru Împărăția cerurilor“ (Matei 5, 19). Sfinții, numai înțelegând și aplicând în chip exemplar acest cuvânt, au realizat că în centrul teologiei tronează persoana vie a lui Iisus Hristos, iar din relația permanentă cu Hristos, a rezultat atât ceea ce trebuia știut cât și ceea ce trebuia făptuit în scopul dobândirii mântuirii. Ca atare, Sfinții „ne îndrumă și ne îndeamnă spre o teologie care nu pune accentul unilateral pe teorie, ci <<ancorează adânc în viața creștină>>, pe care o stimulează și călăuzește spre fapte în corespondență vie cu nevoile și aspirațiile vremii respective …. Valoarea esențială și constitutivă a teologiei este <<slujirea vieții>> prin faptul că-l stimulează și călăuzește pe credincios să urmeze exemplul viu al Mântuitorului în conformitate cu nevoile și aspirațiile epocii respective“ .
Textele patristice ne ajută să înțelegem paradoxurile fundamentale: al Maicii și Fecioarei, al staturii de om dar și de Dumnezeu a lui Hristos, al morții ca înviere, și ne solicită să înțelegem și paradoxul: a scrie despre ceea ce nu poate fi descris . Textul patristic invită „la modul de judecată duhovnicesc, la acel fel de a gândi despre lucruri în determinarea lor curată, dată de Creator, iar nu în cea dată de creatură – o întoarcere la gândirea primară, scutită de deformările aduse de ceea ce numea Sfântul Maxim Mărturisitorul : <<Funinginea păcatelor>>“ .
Scăldați în lumina dumnezeiască, Sfinții Părinți, acești poeți ai Cuvântului dumnezeiesc și „bărbați vestiți, care s-au făcut vistieri ai tainelor Mântuitorului nostru“ , constituie călăuze sigure în cunoașterea și trăirea Evangheliei lui Iisus. Nu există călăuze mai bune pentru a înțelege bogăția de sensuri a cuvintelor Scripturii, pentru că ei cunoșteau în amănunt orice carte a Sfintei Scripturi și bogăția harului Sfântului Duh sălășluia în ei. Învățătura Părinților nu e mai puțin importantă decât cuvintele Scripturii de care această învățătură nu se desparte niciodată . Scrierile patristice ne sunt „sfetnic și arvună pentru adevăr“ , căci ele sunt scrise sub înrâurirea inspirației divine. Sfinții Părinți sunt cei mai fideli păstrători și tălmăcitori ai acestui adevăr, pe care Domnul Hristos l-a transmis, apostolii l-au propovăduit, sfinții l-au păstrat, iar mucenicii l-au întărit prin sângele lor. Sfinții Părinți „întruchipează persoana lui Hristos, deopotrivă delicată și puternică, încât sfaturile primite de la ei devin adevărate porunci pentru noi“ .
Aproape în fiecare pagină, Părinții elogiază binele moral sau virtutea, recomandându-le nu pe un ton hegemonic, ci rațional, prietenesc și frățesc, folosindu-se de forța argumentelor corecte și de iubire. Aceste valori se impun parcă de la sine, nu numai datorită autorității Părinților, ci a acelei autorități divine care conferă acestor valori tărie și perpetuitate. Întrupate în creștinii dedicați asemănării cu Hristos, aceste valori morale perene ca: dreptatea, adevărul, modestia, jertfirea pentru aproapele, prietenia, curajul, cumpătarea, cinstea, dragostea etc. pe care ni le îmbie orice scriere patristică, nu sunt prezentate ca niște simple noțiuni abstracte, ci ca forțe vii ce își au izvorul în Logosul divin și care împodobesc pe creștini cu frumusețe netrecătoare. În acest fel, creștinii dobândesc prin strălucirea faptelor lor slava neveștejită la Dumnezeu, iar în viața aceasta, frumusețea lor iradiază prin toată înfățișarea virtuților, umplându-i de lumină.
Cunoașterea temeinică a operei patristice este indispensabilă pentru preoți și pentru credincioșii activi ai Bisericii, deoarece ea cuprinde Tradiția bisericească, de origine divină ca și Sfânta Scriptură. Teologii și Conciliile ecumenice recurg la scrierile patristice pentru a dovedi adevărurile de credință, ca la unul dintre cele mai apodictice argumente, căci aceste scrieri stau la temelia Teologiei creștine, elaborată pe baza aprofundării Sfintei Scripturi și constituie succesiunea sau moștenirea apostolică, adică tezaurul Sfintei Tradiții, de neprețuită valoare pentru viața Bisericii și a fiecărui creștin . Învățăturile ce au primit consimțământul unanim al Părinților Bisericii sau a celei mai mari părți dintre ei, sunt de o autoritate de neînvins, reprezentând, de fapt, doctrina Bisericii celei una. Scriitorii din epoca patristică au, de atunci, acest privilegiu, foarte rar pentru cei care îi urmează, de a se bucura încă în aproape întreaga creștinătate de o venerație profundă. Protestanții de diferite nuanțe și ortodocșii orientali, cât și catolicii îi invocă cu plăcere și acest caracter îi clasează într-o poziție aparte .
Pentru tinerii teologi, opera patristică oferă idealul sacerdotal cunoscut prin studierea Sfinților Părinți care au fost prin excelență doctori, apologeți, sfinți, într-un cuvânt, adevărați preoți . În formarea viitorilor preoți, profesorilor de religie, studenților în teologie, precum și a bunilor creștini, studiul izvoarelor autentice și vivificatoare ale creștinismului este indispensabil, fiindcă acestea fundamentează și îmbogățesc cultura teologică, constituind adevărate faruri călăuzitoare pentru toți. Prin urmare, scrierile patristice „prezintă un mare interes pentru orice om cult; pentru slujitorii Bisericii, pentru preot, merită să fie lectura zilnică pe lângă Sfânta Scriptură, iar pentru teolog trebuie neapărat să fie aceasta. Căci ceea ce sunt pentru filolog clasicii antici, același lucru sunt pentru teolog Părinții, clasicii Bisericii. De aceea nu poate pretinde numele de teolog acela care nu este familiarizat oarecum cu ei prin studiu aprofundat …“ .
Purtând spre mântuirea cea veșnică pe cei ce o urmează, învățătura Sfinților Părinți a fost transmisă prin succesiune neîntreruptă de la Hristos și apostolii Săi până în ziua de astăzi și nu a existat niciodată o perioadă de la întemeierea Bisericii Domnului Hristos pe pământ, în care gândirea patristică să nu călăuzească Biserica.
Lectura și aprofundarea operelor patristice se impune prin continui identificări și creații spirituale actuale ca: „1. Adoptarea erei actuale (creștine), respectată de toată planeta, eră elaborată de daco-romanul Dionisie cel Mic. 2. O nouă viziune în istoria lumii, întruchipată în speranță, muncă, rugăciune, creație și progres (epectasis). 3. Sfinții Părinți prețuiesc popoarele zise barbare, cărora le creează cultură prin invenții de alfabete și literaturi naționale (Ulfila, Mezrob, Pahomie etc.). 4. Literatura patristică cultivă un ecumenism real, promovând apropierea Bisericilor prin Sinoade Ecumenice, schimburi de vizite, circulație de opere și idei, smerenie, onestitate în raporturile interbisericești. 5. Sfinții Părinți au cultul păcii, pe care o consideră drept <<mama tuturor bunurilor>>. Ei sunt împotriva violenței de orice fel și socotesc războiul drept o <<ucidere organizată și multiplicată>>. 6. Patristica a creat genul literar al filocaliei sau al râvnei după însușirea frumuseților duhovnicești, care duc la desăvârșire. 7. Sfinții Părinți prețuiesc omul ca pe chipul lui Dumnezeu, dar îl și ceartă pentru păcatele sale. Umanismul patristic cultivă, printre altele, două valori-forțe: logosul-rațiunea și dragostea. Oamenii patristici își trăiesc aievea credința sau concepția“ . Prin scrierile lor, Sfinții ne cheamă spre lumina cea adevărată a Ortodoxiei, atrăgându-ne spre izvoarele limpezi ale spiritualității răsăritene, plină de prezența vie a Sfintei Treimi. Operele lor s-au transmis, alături de Sfânta Scriptură, pentru a ne lumina și a ne limpezi calea cea dreaptă către Dumnezeu, a ne înălța sufletul către ceruri și a ne feri de mlaștina confuză a gândirii moderne, ce s-a ivit chiar din părăsirea învățăturii patristice. Părinții au stabilit și ne-au transmis dogmele pioase și ne-au învățat viețuirea virtuoasă. Scopul urmărit de Sfinții Părinți este despătimirea, iluminarea și îndumnezeirea noastră, căci nimic nu este mai frumos în viață decât sufletul care își află liniștea și odihna în Dumnezeu. Sfinții Părinți au transpus ei înșiși mai întâi în viață sfaturile lor și așa au vorbit și au scris despre necontenitul război duhovnicesc, ca unii care au trecut prin el, câștigându-l. S-au îmbogățit în virtute, s-au iluminat și au atins desăvârșirea și așa ne învață cum să ne curățim, iluminăm și desăvârșim. „A vedea că trebuie să ne curățim de vicii – spune Sfântul Grigorie de Nyssa – este deja o premisă și o pregătire a victoriei contra dușmanului, căci noi avem să ducem în viața noastră o luptă continuă împotriva duhurilor răului care se află în spațiu“ . Fiecare om are nevoie de un călăuzitor pe drumul vieții duhovnicești, pentru că altfel nu poate ajunge la capătul acestuia, îndumnezeirea. Frumusețea gândirii și trăirii Sfinților Părinți seduce sufletul oricărui cititor însetat de creștere spirituală în iubire, de formare intelectuală în adevăr și de rodire practică în fapte bune. Raționalitatea duhovnicească, puternica argumentație însoțită de forța iubirii smerite și jertfelnice a Sfinților Părinți, și realismul lor invită la o profundă meditație chiar și pe cei ce își ignoră propria mântuire. Așadar, putem susține cu deosebită convingere că valoarea Sfinților Părinți este cu adevărat incontestabilă.
În ceea ce-i privește, sfinții au murit plăcerilor, înfrânându-și poftele prin cumpătare și căutând să trăiască după poruncile dumnezeiești. Au evitat orice spectacol rușinos și orice vorbă urâtă, ca inima să le rămână curată. Având o asemenea concepție, nu le-a fost teamă să moară pentru Dumnezeu, convinși că, ceea ce sunt, prin Dumnezeu sunt, de aceea, au răbdat toate pentru a nu muri rău . Nu s-au temut de moarte, fiindcă numai „cei nesăbuiți se tem de moarte ca și cum ar fi suma tuturor relelor, dar cei înțelepți o doresc ca pe o odihnă după trudă și ca pe un sfârșit relelor“ . Nimic n-a fost mai de cinste pentru ei decât viața veșnică, care e nemurirea sufletului ce a trăit frumos în această viață pământească . Mari îndrăgostiți de Hristos, pe care-L simt necontenit prezent în cugete, în inimi și în toată ființa lor, morți față de plăcerile lumii, bogați atât în cuvinte cât și în fapte, și-au înfrânat simțurile și propria voință pentru a ajunge pe culmile desăvârșirii, bineînțeles, nu fără ajutorul Lui, ajutor pe care nu au pregetat a-l cere necontenit. Inima Părinților ardea de dorul ca adevărul revelat și numai acest adevăr să stăpânească inimile tuturor. Părinții sfinți, dascăli desăvârșiți, au văzut în propovăduirea Evangheliei lui Hristos o acțiune de primă însemnătate, de aceea a constituit chiar principala lor misiune. Toți au fost cuceriți de măreția și de însemnătatea misiunii învățătorești în Biserică. Dorința fierbinte a acestor adevărați doctori ai științei creștine era de a-i vedea pe creștini că întrupează în faptă cuvintele și îndrumările lor, rodind practic în ogorul sufletului și împodobindu-l pe acesta cu virtuți alese, căci altfel, „care este folosul credinței dacă viața nu este curată?“ . Având pavăza dreptei credințe și atingând prin virtuți și rugăciune culmile unirii dumnezeiești, rămânând nebiruiți de viciu nici în timpul odihnei trupești, Sfinții Părinți au plămădit sufletul creștinilor cu florile cele alese ale virtuților. Erau oameni de care te foloseai numai dacă le vedeai mișcările, chiar dacă nu așteptai nici un răspuns.
Așadar, instructiv și binefăcător pentru noi toți este să ne inspirăm și să sorbim învățătura ortodoxă de la izvoarele literaturii patristice, căci Sfinții Părinți au trăit în condiții asemănătoare cu ale noastre și, totuși, s-au străduit să păstreze neschimbată învățătura dreptei credințe, care va dăinui până la sfârșitul lumii.
Literatura patristică este un obelisc al frumuseții, căci se caracterizează și se prezintă ca sublimă frumusețe, pe care o imprimă în sufletele tuturor celor ce o îndrăgesc și le conduce pe acestea spre frumusețea inefabilă a Dumnezeirii. Această frumusețe „atrage ca o vrajă, inundă și fericește inima omului. A oricărui om care, iubind cu adevărat, se poate lăsa cuprins de zâmbetul frumuseții. O frumusețe permanentă care nu se ofilește și nu îmbătrânește. Omul capabil să ofere și să primească o asemenea iubire și frumusețe este chipul lui Dumnezeu, care a turnat în inima lui această putere uriașă“ .
Interesul Bisericii vechi pentru Sfinții Părinți s-a manifestat dintr-un dublu punct de vedere. Înainte de toate „sunt citați cu un scop doctrinar: ei sunt martorii adevăratei învățături a Bisericii. În același timp însă, pe măsură ce se apela la ei sub raport dogmatic, a prezentat un interes tot mai mare și aspectul istoric, în sensul că atrăgea atenția la fel de mult viața și opera lor“ . Ierarhii și călugării cărturari de la noi, iubitori de frumusețe netrecătoare și atrași de parfumul hristic al scrierilor patristice, au arătat, de-a lungul secolelor, un interes continuu pentru această literatură și au depus o neostoită strădanie în traducerea operelor Sfinților Părinți, pentru a pune la îndemâna păstoriților comorile de gândire și trăire ale acestora, bine știind că „… de nevoie este câștigarea cărților creștinești la cei ce pot să le dobândească. Că și singură vederea cărților mai pregetători către păcat ne face pe noi și către dreptate ne îndeamnă să ne ridicăm“ . Sfântul Paisie de la Neamț, cel mai mare propagator al filosofiei patristice din secolul al XVIII-lea și cel care a tradus Filocalia din limba greacă în limba slavonă („Dobrotoliubie“) în anul 1793, declanșând astfel o amplă mișcare de renaștere duhovnicească întemeiată pe întoarcerea la Părinții filocalici și la rugăciunea lui Iisus, referindu-se la folosul citirii operelor patristice, răspunde următoarele starețului Atanasie, care-l învinuia de oarecare lucruri: „Să nu zici, părinte Atanasie, că ajunge una sau două cărți pentru mântuirea sufletului. Doar nici albina nu adună miere dintr-o floare, ci din multe. Așa este și cel ce citește cărțile Sfinților Părinți. Una îl învață dreapta credință, alta îi vorbește de tăcere și rugăciune, alta îi spune de ascultare, de smerenie și răbdare, iar alta îl îndeamnă către iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Așadar, din multe cărți patristice învață omul să trăiască după Evanghelie“ .
Astfel, scrierile patristice nu au circulat doar în mediul clerical, ci și simplii credincioși, însetați de frumusețea vieții creștine autentice, s-au apropiat cu dor nestăvilit de cunoașterea tezaurului patristic și de însușirea lui, adăpându-se direct de la izvoarele nesecate de frumusețe și înțelepciune ale gândirii Părinților. Spiritualitatea patristică ne-a fost, nouă românilor, familiară, modelându-ne stilul de viață creștină și familiarizându-ne cu Dumnezeu. De aceea, bunii creștini au zăbovit îndelung asupra scrierilor Sfinților Părinți, citindu-le, meditând asupra lor și trecându-le prin retorta sufletului lor. Dintotdeauna, lucrările Sfinților Părinți au constituit o hrană duhovnicească foarte dorită de sufletele cucernice ale creștinilor de pretutindeni. Învățătura și râvna lor ne umplu de admirație, iar sfințenia viețuirii lor înalte oferă credibilitate operelor lor. Paginile „ard de dorul de a îndrepta pe frații dinăuntrul și din afara Bisericii, redându-le frumusețea chipului lui Dumnezeu“ . Însă, pentru a înțelegea profunzimea gândirii sfinților trebuie ca Dumnezeu Cuvântul, Cel care i-a inspirat, să ne călăuzească spre tâlcuirea acestor lucruri, „pe care și numai a le auzi este o adevărată fericire“ .
Cu toate acestea, unii creștini din vremea noastră preferă tradițiile unor călugări cu viață îmbunătățită, adevăratei Tradiții a Bisericii care este veche de secole; „mulți se hrănesc cu discursuri izvorâte dintr-un mediu marginal ori fals bisericesc“ . Nu putem depăși o atare situație decât restabilind legătura vie între învățătura Părinților și practica bisericească, căci „practica noastră bisericească nu se întemeiază totdeauna pe învățătura Părinților și aici găsim rădăcina multor probleme ale vieții Bisericii actuale“ . Cunoașterea învățăturii autentice a Părinților ajută pe creștini să se cunoască pe ei înșiși, să se raporteze corect la Dumnezeu și să ducă o viață creștină pilduitoare. „Nimic nu este așa de temut diavolului și gândurilor puse de el în om – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – ca mintea ce meditează la cele dumnezeiești și sufletul care se adapă totdeauna din acest izvor“ . Sfaturile sfinților sunt, deci, „cu putere multă“, pentru că ele au fost experimentate în primul rând de ei și apoi de bunii creștini de-a lungul secolelor. Spre deosebire de rețetele propuse de unii sau alții, „sfaturile Părinților sunt sănătoase din punct de vedere spiritual, ele provin dintr-o concepție sănătoasă privind lupta cu păcatul și dobândirea virtuții“ , căci ei au trăit credința în cult și rugăciune. „Povețele Părinților sunt mai valabile decât cele vehiculate în vremea noastră de pretinși cunoscători ai omului“ . Hristos, Cel care dă cuvânt celor ce vestesc cu putere multă (Ps. 67, 9), l-a dăruit și lor din belșug și astfel se naște în cititori credința întemeiată pe Cuvântul și pe puterea lui Dumnezeu.
Restabilirea contactului viu cu scrierile Părinților Bisericii ne ajută să dobândim logica credinței, să agonisim curățirea inimii și să ne umplem vistieria minții cu învățătură dumnezeiască. Dumnezeieștile cuvinte „îndepărtează descurajarea, păstrează buna dispoziție, pe sărac îl face mai bogat decât bogații, bogaților le dă apărare, pe păcătos îl face drept, pe cel drept îl întărește cu pază sigură, smulge din rădăcină pe cele rele, plantează pe cele care încă nu sunt bune, îndepărtează răutatea, îndrumă spre virtute; nu numai că îndrumă, dar înrădăcinează și face să rămână pentru totdeauna virtuțile, deoarece este un leac duhovnicesc și tainic, distrugător de patimi“ . Sfinții ne învață cum să ne eliberăm de puterile răului, să ne întărim crezul care devine tot mai viu, devine viață, nu poate fi înăbușit să rămână doar la nivel mental, ne fortifică nădejdea, ne stimulează voința și astfel ardem de dorința de a-i imita. „După cum trupul are nevoie de hrană perceptibilă prin simțuri, tot astfel sufletul are nevoie de un îndemn zilnic și de hrană duhovnicească“ și „după cum foamea este o dovadă a sănătății trupului, tot astfel dragostea de cuvintele duhovnicești este o dovadă a sănătății sufletești“ . Din fiecare scriere patristică descoperim cât de mult ne iubește Dumnezeu (de fapt aproape în fiecare pagină a literaturii patristice se observă o adevărată emulație între Sfinții Părinți în a releva dragostea lui Dumnezeu pentru noi) și descoperim astfel noi și noi motive de a iubi pe Dumnezeu și pe semeni, de a nu pune nimic mai presus de Hristos, fiindcă nici El n-a pus ceva mai presus de noi, de a rămâne fermi în credință și de a ne ancora nădejdea numai în El. Inepuizabil tezaur de gândire, scrierile patristice exercită mintea, deșteaptă priceperea, hrănesc sufletul, încălzesc inima și întăresc voința. Dacă în rugăciune vorbim noi cu Dumnezeu, prin scrierile sfinte, vorbește Dumnezeu cu noi și ne descoperă voia Sa. Cine își îndreaptă ochiul înțelegerii în mod limpede, sau mai bine zis fără patimă, potrivit rațiunii, spre „mult luminosul și sfințitul sfeșnic al învățăturii Predaniei Părinților“ , învață să se dedice asemănării cu Hristos. Fiecare credincios trebuie să devină „un Hristos în stare să lucreze, să iubească și să se jertfească pentru toți, inclusiv pentru dușmanii săi. Osteneala, dragostea și jertfirea vieții pentru alții constituie pilonii umanismului patristic. Pe acești piloni se construiește progresiv îndumnezeirea ființei“ .
Dacă vom voi să avem în mână în fiecare zi cărțile sfinte și să ne îndreptăm ochiul înțelegerii spre minunatele scrieri ale sfinților, ne vom hrăni mintea cu învățături adânci, cu profunde cugetări care înalță și înflăcărează, căci „în capetele sfinților s-au tezaurizat cele mai presus de cuvânt“ . Ni se vor întipări astfel pe latul minții noastre spusele lor și ne vor pătrunde adânc în inimă. Dumnezeieștile învățături ale Părinților stârnesc fierbințeala dragostei de Dumnezeu, curăță gândurile, împrospătează vigoarea sufletului, adună veselie în inimă, ne învață să dărâmăm erezia și să zidim în Biserică învățătura cea sănătoasă, „să devenim cu atât de mult Dumnezeu, pe cât s-a făcut Acela om“ , să luptăm pentru a dobândi virtuți mai mari și a nu rămâne indiferenți pentru cele mai mici, ne sfătuiesc să adăugăm alte fapte bune la cele săvârșite până acum și să învățăm să nu punem niciodată capăt acestei prea frumoase lucrări. În scrierile lor, sfinții ne îndeamnă să deschidem ochii inimii, să urmărim neîncetat cunoașterea lui Dumnezeu, „să lăsăm la o parte dorințele greșelilor, ascunzișurile rușinii, să ne reînnoim în harul legămintelor, să stăpânim mânia, să nu ocupe vrăjmașul inima noastră pentru a întrona în ea acel duh care a pătruns în inima lui Iuda și i-a sfărâmat porțile sufletului“ . Primind „cu minte încordată și cu zel clocotitor“ aceste duhovnicești merinde spre mântuire, păstrăm neschimbată frumusețea chipului sădit în noi, devenim mai tari în lupta cu ispitele, învățăm să ne dovedim împlinitori ai cuvintelor dumnezeiești și nu numai auditori sau grăitori ai lor, pentru ca „viața noastră să fie pe măsura învățăturilor iar învățăturile să predice viața“ ; învățăm că „Dumnezeu ne-a dat multe căi de mântuire și să nu le nesocotim“ , căci „cel ce voiește să se mântuiască nici o piedică nu are, fără numai negrija și lenea“ ; învățăm să ne ferim cu toată puterea de duplicitate, căci Părinții ne îndeamnă ca „ceea ce spune gura să mărturisească cugetul, iar ceea ce spune cuvântul să o simtă inima“ , căci precum Hristos este neîmpărțit, așa să fim și noi și să ne arătăm având un singur mod de purtare și de viețuire adevărată . Dacă vom împlini acestea, „toate culorile virtuții vor înflori pe fețele noastre“ , ne vom face cunoscuți și prieteni ai lui Hristos, pictorul cel Bun, Care zugrăvește numaidecât, în cei ce cred și privesc mereu către El, un om ceresc după chipul Său . Așadar, n-ar fi nici evlavios, nici înțelept să trecem peste conținutul scrierilor patristice pe care Dumnezeu ni le-a oferit ca pe un mare dar, fără să ne minunăm, căci, lecturându-le, nu ne mai putem sătura admirându-le. Referindu-se la aceasta, Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Precum săracii, văzând vistierii împărătești, își cunosc și mai mult sărăcia lor, tot așa și sufletul, citind despre marile virtuți ale părinților, își face cugetul său și mai smerit“ . Prin urmare, prima noastră abordare a scrierilor Sfinților Părinți trebuie să fie una plină de smerenie și de admirație. Pentru a dobândi cât mai mult folos din lectura și studiul cuvintelor dumnezeiești, trebuie ca mai întâi să lucrăm la propria despătimire, căci nu putem să dobândim un câștig mare din lectura învățăturilor dumnezeiești, dacă nu ne-am curățit mai întâi sufletul , fiindcă „după cum stomacul, dacă este bolnav, nu poate primi alimente tari și greu de mistuit, tot astfel nu poate primi cuvântul duhovnicesc sufletul plin de mândrie, trufaș, fără vigoare și slăbit“ . Scrierile Părinților trebuie studiate mai ales din dorința de a transpune în practică învățăturile lor, potrivit cu nivelul duhovnicesc al fiecăruia.
Parcurgând aceste scrieri ce constituie adevărate festinuri duhovnicești, „lăudăm pe Domnul slăvit în tot felul prin ei și în ei“ . Cât de mult prețuiau cărțile Sfinților Părinți monahii din vechime, se poate ușor deduce din următoarea relatare: „Am venit la avva Cosma în lavra Earan (precizează unul dintre părinții contemplativi - Ioan Moshu - n.n.) căci am trăit în ea zece ani. Pe când îmi vorbea despre mântuirea sufletului, a citat și un cuvânt al sfântului Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei. Și mi-a spus bătrânul: <<Când vei găsi vreun cuvânt de-al sfântului Atanasie și n-ai avea hărțile ca să-l copii, scrie-ți-l pe haină!>> Atât de mare dragoste avea bătrânul pentru sfinții noștri părinți și dascăli “ . Lectura operelor Sfântului Atanasie și, în general, a tuturor scrierilor patristice, ne convinge de acest adevăr. Așadar, pe bună dreptate s-a spus că dumnezeieștile cuvinte ale Părinților celor bătrâni „sunt cuvinte auzite din ecourile Raiului. Scurte și limpezi, adevărate picături de rouă ale Dimineții veșnice … Au țâșnit și au fost rostite la cererea ucenicilor, dintr-o nevoie sau osteneală a dragostei duhovnicești care se vedea tare dorită, dintr-o biruire de sine a smereniei lor, la nevoia fiilor de a li se spune cele ce de-a dreptul nu se pot spune.
Sunt frânturi din pâinea inimii, gesturi și fapte în duh, gânduri de viață, mărturisite pentru o anume clipă și împrejurare și parcă sortite să fie acoperite de uitare. Dar adeseori, după multă trecere de timp s-au întors, fără voie, aduse, ridicate în aducerea aminte a celor ce le-au moștenit și așa s-au păstrat, puse în slovă“ . Citind scrierile documentate și ziditoare de suflet ale Părinților, le păstrăm învățăturile și le îmbrățișăm credința și meritele.
Parafrazându-l pe Sfântul Ioan Gură de Aur, putem spune că, după cum substanța aromatelor, cu cât este mai mult frecată între degetele noastre, cu atât răspândește mai mult parfum, tot astfel vedem că se întâmplă atât cu Scriptura, cât și cu scrierile Sfinților Părinți: cu cât se străduiește cineva să le cerceteze mai mult, cu atât poate să vadă comoara ascunsă în ele și să cunoască de acolo o bogăție de negrăit , căci mare câștig dobândim din citirea Sfintei Scripturi și a scrierilor patristice: „mai întâi, ni se îmbogățește limba (nemaigrăind cuvinte urâte- n.n.): apoi sufletul se întraripează și se înalță; se luminează cu lumina Soarelui Dreptății; scapă totodată de vătămarea gândurilor rele și se bucură de tihnă și liniște multă … Citirea este hrană duhovnicească; întărește cugetul, face puternic sufletul, îl face mai tare și mai înțelept, și nu-l lasă să alunece spre patimi rușinoase; îi dă aripi ușoare, și, ca să spun așa, îl mută în cer“ . Cuvintele dumnezeieștilor Părinți sunt „o comoară de diferite leacuri: dacă cineva are nevoie să stingă deznădejdea, să adoarmă o poftă, să calce în picioare dragostea de bani, să disprețuiască durerea, să-i revină veselia, să-și întărească răbdarea, va găsi mare sprijin în ele“ .
Bunul creștin, meditând la sensul existenței și al creației, nu se întreabă numai pe sine, ci întreabă și pe alții. „Iar răspunsurile cele mai bune le primește de la Dumnezeu prin gura sfinților. Însă Dumnezeu îi dă prin sfinți răspunsuri după nivelul ajuns de omul care întreabă. Prin aceasta se arată că și cel ce întreabă ajută să i se dea răspunsul, sau face să i se dea răspunsul potrivit cu nivelul atins prin eforturile lui. Căci răspunsul echivalează cu înțelegerea ce se ivește în om. Dar sfântul îi prilejuiește și îi confirmă această înțelegere. Aceasta arată din nou intima unire, sau interioritatea reciprocă dintre cel progresat duhovnicește și cel ce-l întreabă. Dar aceasta depinde și de cel ce întreabă …“ Așadar, vechile pilde de credință, care mărturisesc harul lui Dumnezeu și lucrează la zidirea sufletească a omului, au fost păstrate în scris, „ca prin citirea lor, ca printr-o reprezentare a faptelor, și Dumnezeu să fie cinstit, și omul întărit“ .
Cuvântul lui Dumnezeu, rostit prin fericitele glasuri ale sfinților, nu este de ajuns a-l străbate cu ochii și cu buzele, ci „trebuie să te <<altoiești>> acestuia, să încerci să-l trăiești, să te îmbibi cu el, așa cum făceau Părinții cei vechi, nu numai din încercare, dintr-un fel de gând de ispitire, ci și din evlavie trebuie să te străduiești să-l pătrunzi, să te așezi în el, să-l locuiești, apoi să-l mănânci, să-l mistui, să ți-l faci al tău, să te culci și să te trezești cu el, trebuie să te pătrunzi, să te biruiești și să te biruiești în chip practic“ . Nu trebuie să ne mulțumim doar cu lectura și cu citarea textelor Sfinților Părinți, ci este de trebuință să le pătrundem și să le devenim ucenici, să ne însușim duhul lor, să dobândim mintea sfinților, inteligența patristică și logica credinței, tocmai pentru a putea face literatura patristică accesibilă omului secolului al XXI-lea și pentru a putea da și noi răspuns problemelor ce frământă omenirea de astăzi, așa cum au răspuns și Sfinții Părinți în vremea lor și cum ar fi răspuns dacă ar fi trăit în epoca noastră. Să împrumutăm de la Părinți ortodoxia credinței, dragostea de Dumnezeu și de semeni, adevărul și lumina harului cu care ei s-au înveșmântat, ca să facem viu și luminos mesajul Evangheliei în vremea noastră. Sunt demne de admirat și totodată de urmat înțelepciunea și curajul cu care au apărat dreapta credință și unitatea Bisericii. Sfinții Părinți ne sunt adevărate modele și în felul în care au știut ei să îmbine ortodoxia, adică învățătura cea dreaptă, cu ortopraxia, adică trăirea cea adevărată și dinamică a credinței. Îi putem avea drept călăuze și în spiritul apostolatului social, slujind lui Dumnezeu și semenilor.
În concluzie, marele folos al citirii și aprofundării scrierilor patristice îl vor întrezări și-l vor dobândi cititorii, care, la rândul lor, pășind pe urmele atleților lui Hristos, vor putea dezvălui alte roade duhovnicești ce nu au fost amintite aici, fiindcă anevoie este a le număra și a le prezenta în cadrul restrâns al acestei expuneri.

Actualitatea și folosul învățăturilor Sfinților Părinți
Rezumat

Părinții Bisericii sunt persoane, care prin viața și activitatea lor au meritat și au primit de la Biserică titlul de „Părinte“ al ei. Ei se numesc și „Sfinții Părinți“, „Părinți ai Bisericii“ sau „Părinți bisericești“. Începând din primele secole creștine, denumirea de „Părinți bisericești“, „Sfinții Părinți ai Bisericii“, sau „Părinții dascăli și învățători“ exprima autoritatea supremă în materie de ortodoxie a credinței. Sfinții Părinți, „mari dascăli și învățători“, sunt considerați ca reprezentanții normativi ai tradiției doctrinare a Bisericii, ca martori special autorizați ai credințe. Pe lângă viața sfântă, ei s-au distins și prin propovăduirea învățăturilor primite de la Mântuitorul și de la Sfinții Apostoli. Ei sunt nu numai reprezentanții tradiției doctrinare a Bisericii, ci și martorii și criteriile adevăratei credințe, judecătorii Ortodoxiei - atribut cu o valoare și pondere nu numai istorică, ci atemporală și general-spirituală. Sfinții Părinți sunt extrem de „contemporani“ prin faptul că se adresează direct creștinilor din zilele noastre și oferă răspunsuri la întrebările esențiale ale omenirii. Prin studierea literaturii patristice, dobândim modul de a gândi al sfinților care ne ajută în orice timp și împrejurare să ne manifestăm credința și să răspundem problemelor actuale așa cum ar fi făcut-o ei înșiși dacă ar fi trăit în timpul nostru. Printr-o citire atentă și smerită a operelor Sfinților Părinți, omul contemporan poate afla soluții la problemele și nedumeririle proprii, căci sfinții sunt modele de trăire creștină, înțelepciune și simplitate, iar cunoștințele lor teologice și adevărurile propovăduite de ei au fost unanim acceptate și admirate de întreaga Biserică.