Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar.

În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a arătat ce a însemnat, în chip practic, drama izgonirii protopărințior Adam și Eva din Eden:

«În dragostea Sa, Cel bun a vrut să ne pedepsească pentru fărădelegi, și așa a trebuit să lăsăm raiul, cu cămara de nuntă a slavei. Ne-a făcut să locuim împreună cu animalele, ceea ce ne-a adus mâhnire, ca să vedem cât de mică a ajuns vrednicia noastră, și așa să-L rugăm și să-L implorăm să ne întoarcă înapoi la moștenirea noastră» (fragment din Imnul 13, Imnul despre Rai, al Sfântului Efrem Sirul)

Nu există dramă mai mare pentru om, decât ca acesta să fie izgonit din locul iubirii care dă sens, lumină și bucurie vieţii sale. Locul iubirii poate să însemne sufletul unui om, căminul familial, ţara în care s-a născut, sau lumea aceasta în integralitatea ei. Ori de câte ori suntem desprinși de iubire începe, la modul propriu pentru noi, trăirea iadului. 

Nu știm ce a fost în sufletul lui Adam în momentul în care Dumnezeu a decis, din pricina păcatului neascultării pe care l-au săvârșit protopărinţii noștri, să fie izgoniţi din rai. Duminica de astăzi este numită, din punct de vedere liturgic, „Duminica izgonirii lui Adam din rai”. Este folosit aici un substantiv cu o forţă negativă incredibilă. 

Câteodată ne întrebăm cum a putut Dumnezeu să-i alunge pe Adam și pe Eva din raiul desfătării, al bucuriei, al comuniuni și al iubirii. Întrebarea nu este formulată în mod adecvat cu gândirea duhovnicească. De fapt, nu Dumnezeu este Cel care i-a izgonit pe aceștia din paradis, ci propriul păcat al neascultării. Păcatele sunt cele care ne smulg pe noi din raiul iubirii lui Dumnezeu. 

În delicateţea și bunătatea Sa, conform textului Sfintei Scripturi, în momentul în care Adam și Eva au trebuit să plece din Eden, Dumnezeu i-a așezat în faţa raiului,. Motivul pentru care Dumnezeu a decis acest lucru este tâlcuit foarte frumos de Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia a 18-a la Cartea Facerii:

„Uită-te că fiecare din faptele săvârșite de Stăpânul nostru este temei al iubirii de oameni. Şi fiecare fel de pedeapsă este plin de multă bunătate. Nu numai scoaterea din rai este semn de iubire de oameni și de bunătate, ci și așezarea în faţa raiului, ca să-l doară inima neîncetat pe Adam, gândindu-se de unde a căzut și în ce stare a ajuns. Dar, chiar dacă vederea raiului îi pricinuia durere nespusă, totuși asta nu era un temei de mic folos, pentru că necontenita privire a raiului era, pentru cel îndurerat, o întărire pentru viitor, ca să nu mai cadă iarăși în același păcat. Așa obișnuim să facem și noi, oamenii, în multe cazuri. Când ne desfătăm cu multe bunătăţi, nu știm să le folosim cum trebuie pe ele. Când, însă, le pierdem, ne cuminţim și atunci, din experienţă, ne dăm seama de trândăvia noastră, și așa, prin schimbarea lucrurilor, învăţăm ce am pierdut și în ce rele am căzut. Deci porunca dată celui căzut din rai, de a locui alături de rai, chiar în faţa raiului, a fost un semn nespus de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu, pentru ca omul, și din vederea raiului, să-și aducă aminte de locul unde a fost, iar asta să-i fie de folos, ca să nu aibă nici dorinţa dragostei de viaţă, ca să intre în rai și să îndrăznească să mănânce din pomul vieţii. Toate aceste lucruri ni le spune Dumnezeiasca Scriptură, pogorându-se la puterea de înţelegere a omului.”

Este atât de limpede acest text al Sfântului Ioan Gură de Aur. Fiecare dintre noi am avut experienţa pierderii paradisului iubirii. Poate au fost momente, în viaţa noastră, în care am dezamăgit pe cineva, l-am întristat, i-am biciuit sufletul într-o asemenea măsură, încât noi înșine ne-am autoexilat din acel loc binecuvântat al iubirii de care ne făcea părtași. 

Dacă această iubire este una autentică, momentul repudierii noastre din locul iubirii sufletului pe care l-am supărat coincide cu experienţa unei mari drame pe care suntem nevoiţi să o trăim. Ni se pare că viaţa nu mai are niciun fel de sens, pentru că trăim această condiţie de exilaţi dintr-un loc al iubirii.

De fapt, Adam și Eva, fiind scoși din grădina Edenului, au fost privaţi, din pricina păcatului lor, de dragostea minunată a lui Dumnezeu.

Dacă vom fi foarte atenţi la textul din Sfânta Scriptură, vom vedea că în Rai, toate cuvintele lui Dumnezeu sunt nu pentru Sine Însuși, ci întotdeauna în raportare faţă de celălalt – faţă de Adam și Eva. Cu alte cuvinte, Paradisul însemna dăruirea permanentă a lui Dumnezeu în iubire, deschiderea Sa faţă de protopărinţii noștri Adam și Eva. Nimic egoist, nimic doar pentru Sine Însuși.

Evident că Dumnezeu este Iubire desăvârșită și în El nu poate să fie niciun fel de egoism, pentru că conţinutul iubirii este de a se dărui permanent celui pe care îl iubim foarte mult. Indiferent cât de mult ne-ar greși sau ar păcătui faţă de noi, iubirea este cea care nu ne oprește să ne dăruim celui de lângă noi. Așa  ne-a învăţat Dumnezeu, iar manifestarea deplină a iubirii Sale a fost pe Cruce. El nu trăia pentru Sine Însuși, ci numai pentru noi. Pe Cruce, Hristos Şi-a dat viaţa pentru noi.

Părintele Episcop Ignatie a arătat că raiul a fost pierdut în momentul în care omul a devenit egoist:

În momentul în care Adam și Eva au mâncat din pomul cunoștinţei binelui și răului, raportarea lor a început să fie egoistă – s-au centrat doar pe sinele lor - și au conștientizat că sunt goi, că sunt dezbrăcaţi de haina slavei harului dumnezeiesc. Acesta este momentul în care omul a început să devină egoist. 

De fapt, orice păcat pe care noi îl săvârșim, reprezintă o decizie a noastră de a ne arunca în egoism, în idolatrie faţă de sine – cum se spune în termenii psihologiei moderne – în narcisism. Însă narcisismul nu înseamnă atât o îndrăgostire de noi înșine, ci pur și simplu începem să credem că suntem centrul, iar în jurul nostru trebuie să pivoteze totul – oamenii să fie ca niște sateliţi care se perindă în jurul nostru. Nimic nu este mai important decât propriile noastre nevoi, propria noastră securitate emoţională. În felul acesta, fără să ne dăm seama – sau poate și în mod conștient – devenim oameni centraţi pe noi înșine, egoiști.

Raiul din care au fost izgoniţi Adam și Eva nu însemna altceva decât paradisul iubirii lui Dumnezeu, un rai în care fiecare căuta să se dăruiască în mod deplin celuilalt, să aibă întotdeauna în atenţie priorităţile celuilalt, dar nu este o neglijare a sinelui.

Aceasta este minunea iubirii – a iubi înseamnă să ne gândim întotdeauna la celălalt, la nevoile lui, la problemele cu care el se confruntă, și apoi să ne îngrijim de ale noastre. Așa ne învaţă Dumnezeu, aceasta este iubirea descoperită de Hristos și împărtășită nouă pe Cruce.

Prin iubire, omul nu mai trăiește pentru sine însuși, ci întreaga lui viaţă este o viaţă trăită pentru celălalt. Este ceva similar cu dragostea pe care o trăiesc părinţii faţă de copiii lor. În momentul în care apare un copil în viaţa unei familii, părinţii nu mai trăiesc pentru ei – viaţa lor, preocupările, energia, totul este canalizat înspre copii; iar părinţii nu consideră aceasta o formă de umilinţă sau de a se pune pe un plan secund în raport cu copiii – ei simt că așa este firescul, aceasta este iubirea.

Niciodată, atunci când iubim, noi nu ne simţim ca fiind într-un plan secund, ci suntem atât de copleșiţi de bucuria faptului că ne putem dărui celuilalt – acesta este conţinutul care ne locuiește ori de câte ori iubim.

Adam și Eva au fost izgoniţi din rai tocmai pentru că au început să devină egoiști, L-au exclus pe Dumnezeu din ecuaţia vieţii lor și, din acel moment, au început să trăiască acest exil, departe de El. Iubirea nu ne dă niciodată un sentiment de înstrăinare, dimpotrivă – de foarte multă familiaritate, de foarte multă căldură. În iubire niciodată nu ne putem simţi singuri.

În această duminică, înainte de a începe Postul Mare, suntem chemaţi să ne aducem aminte și să trăim cu toţii drama a ceea ce înseamnă să fii exclus din rai, din pricina păcatului. Noi, ori de câte ori păcătuim, reedităm în viaţa noastră izgonirea lui Adam din rai.

Așa cum este o dramă când ţinem la o anumită persoană pe care o iubim foarte mult și, din pricina greșelilor pe care le-am făcut la un moment dat, nu mai avem acces la acea persoană – este ceva atât de copleșitor și de greu de dus pentru noi – la fel ar trebui să simţim și noi, așa cum Adam era în faţa raiului și avea permanent în mintea și în inima sa dorul după bucuria, desfătarea, comuniunea și dragostea pe care Dumnezeu i le dăruia cu atâta îmbelșugare. 

Adam era în faţa raiului și simţea durerea că a plecat dintr-un loc de maximă siguranţă pentru sufletul său. Siguranţa noastră este atunci când suntem în prezenţa lui Dumnezeu. Când suntem rupţi de Dumnezeu, când decidem, prin păcat, să divorţăm de El, practic noi am intrat într-un teritoriu al nesiguranţei, al neliniștii, al fricilor și al degradării noastre spirituale.

De aceea, este un lucru atât de minunat că Biserica a rânduit ca această duminică, înainte de a începe călătoria Postului Mare, să fie cea care să ne aducă aminte de raiul pe care l-am pierdut din pricina păcatului, și să se trezească în noi această nostalgie pentru paradisul pierdut, similar cu situaţiile în care pierdem un om la care ţinem foarte mult, din pricina neroziei, nebuniei și imaturităţii noastre spirituale.

Postul Mare reprezintă această strădanie a noastră, de a recâștiga raiul din care ne-am auto-izgonit fiecare dintre noi, din pricina păcatelor săvârșite. Atât ar trebui să-I cerem lui Dumnezeu: „Doamne, dă-mi să simt în inima mea nostalgia și dorul după paradisul pe care, din nefericire, îl pierd, ori de câte ori păcătuiesc. Dă-mi, cel puţin, intensitatea acestui simţământ, ca atunci când supăr pe cineva prin faptele mele și sunt exclus din raiul iubirii acelei persoane, și încep să trăiesc o dramă imensă, dă-mi să simt la fel, aceeași dramă, aceeași stare de pustiire sufletească, pentru că eu, prin păcatele mele, mă depărtez de raiul iubirii lui Dumnezeu”.

Sursa: episcopiahusilor.ro